La finalul lui 2025 a apărut volumul autobiografic mult așteptat al Gabrielei Adameșteanu, „Meserii nerecomandate femeilor” (Editura Polirom, în seria de autor care îi este consacrată) – o apariție-eveniment nu numai a târgului de carte Gaudeamus, ci și a acestui început de nou an cultural. Publicat la unsprezece ani după „Anii romantici” (Polirom, 2014), primul său volum de memorialistică, axat în special pe reconstituirea primilor ani postdecembriști și a deceniului de experiență jurnalistică al scriitoarei, „Meserii nerecomandate femeilor” continuă linia biografică, dincolo de aceea profesională, atingând o tonalitate mult mai intensă și pătrunzând într-o zonă de intimitate și de familie pe care nu o explorase până acum. Încercând să arate – așa cum mărturisește – cum a ajuns să-și „asume meseria de scriitoare, nedorind-o”, Gabriela Adameșteanu elaborează o carte complexă și densă, uman și intelectual, cu mai multe paliere de lectură, de la intim și familial, la social și livresc. E un volum important și impresionant în vremuri dificile pentru cultură și literatură. Tocmai în această epocă tulbure – în care statutul social și financiar al scriitorului nu se mai compară, culmea, cu acela din comunism –, Gabriela Adameșteanu vine să ne vorbească despre condiția de scriitoare, despre scris și literatură ca „meserie” – „nerecomandată femeilor” –, care cere nu numai abilități, perseverență, ci și sacrificii pe plan personal. Și poate unul din firele roșii ale cărții este chiar acesta, balanța dintre viață și scris, dintre „a trăi normal” și a se dedica conștient, deliberat scrisului. E o alegere grea, nelipsită de consecințe – care e însoțită, în cazul Gabrielei Adameșteanu, de o enormă ambiție literară, pe filieră paternă, aceea de „a face ceva în viață”. Vocație, vitalitate și voință s-au întâlnit, ca un fel de triadă, la această scriitoare de excepție – care ne propune, iată, și un extraordinar volum de memorialistică (al doilea, în fond, după „Anii romantici”).
Prinsă între modelul matern (tradițional, a-și întemeia o familie) și cel patern (al tatălui și al unchilor, frații acestuia: a avea o carieră profesională), Gabriela Adameșteanu evită multă vreme să facă o alegere, care apoi se va impune de la sine: căsătorită devreme, cu un fiu, ea va divorța și se va consacra scrisului. Animus și anima sunt asumate de scriitoare cu onestitate, mult curaj (rar la noi, și de multe ori mai întâlnit la femeile scriitoare), franchețe tranșantă pe alocuri. Situată, de asemenea, între tradiție și modernitate, Gabriela Adameșteanu e formată într-o epocă trecută (are ca mentori scriitorii realiști de secol XIX precum Balzac, Tolstoi, Dostoievski; în tinerețe, în siajul criticii literare oficiale, își dorește „să scrie ca un bărbat/ca un scriitor”; evită receptarea ideologică, rămânând fidelă celei estetice etc.), dar își asumă – cu deschidere și franchețe – și temele actuale: scrisul terapeutic, problematicile feministe: corpul feminin, luarea în posesie și conștiință a corporalității și fiziologiei feminine (cu secvențe biografice); capitolele despre scriitoarele femei (modele, filiații, reinterpretări proprii sau documentate ale unor figuri feminine din istoria literaturii române), despre condiția scriitoarelor în comunism (mai bună decât în interbelic) etc. Reproșându-i-se în cadrul GDS „stângismul” și „feminismul”, pe vremea când era redactor-șef la „Revista 22”, Gabriela Adameșteanu mărturisește în carte că ea se consideră, de fapt, un om de centru, de un „progresism moderat” – un centru utopic, aproape imposibil, notează ea cu tristețe: „Nu cred însă că mi se potrivește nicio etichetă ideologică, eu am utopia centrului, a împăcării contrariilor, strategie ce pare, din păcate, menită eșecului – nu doar la noi. La ora actuală, centrul, subțiat, este strivit între extreme”. În orice caz, ca un om de „centru”, scriitoarea vede și riscurile parohialismului, și exagerările ideologiei corecte politic, a ceea ce ea numește „narcisismul de gen”.
Lansarea volumului „Meserii nerecomandate femeilor”, Târgul de Carte Gaudeamus, 2025. De la stânga la dreapta: Bogdan Crețu, Adrian Lăcătuș, Gabriela Adameșteanu, Răzvan Voncu, Adina Dinițoiu și Adela Greceanu (moderatoare)
Structurată în trei secțiuni – „Fugind de meseria de scriitoare”, „Am vrut să fiu scriitor, nu scriitoare” și „Lumi paralele” –, cu același tip de capitole scurte și nervoase ca în „Anii romantici”, cartea îmbină – pasionant – narațiunea biografică (retrospectivă) cu incursiunile eseistice în literatura română (în interbelic și în comunism), nelipsite de observații polemice, incomode sau chiar curajoase, în stilul cu care ne-a obișnuit deja Gabriela Adameșteanu. În felul acesta, avem de-a face cu o adevărată (și prețioasă) reconstituire de epocă (comunismul, cu reflexii chiar de dinaintea comunismului), și cu personaje vii, fie ele din familie sau literare. Așa cum scriam altădată și despre „Anii romantici”, „Meserii nerecomandate femeilor” reprezintă, cu atât mai mult, povestea propriei vieţi – parcursul biografic, familial (genealogiile), formator (studiile, slujbele succesive, înainte şi după ’90, cărţile publicate) –, pigmentată cu reflecţii de istorie literară, întâmplări şi personaje greu de uitat (aș pomeni-o, de pildă, pe Dodia, un model de femeie independentă în comunism, profesoara de matematică Sanda Bădulescu, prietena părinților), unele desprinse chiar din sânul familiei. Aşa cum recunoaşte autoarea, meseria de scriitor/scriitoare e una ingrată (deformație profesională și conștiință vinovată în același timp): ea confiscă biografia/biografiile în favoarea ficţionalizării lor. Volumul memorialistic atinge astfel confiniile prozei, iar autoarea însăşi se privește fără menajamente și aproape cu dedublare, ca pe un veritabil personaj. Aici propria viață e pusă sub lupă, scenele care evocă părinții, trauma morții lor premature se întâlnesc cu notația viselor care-i au drept protagoniști, o narațiune biografică înfiorată, cu plonjări în propria memorie, în vis și poate în inconștient. Dar, în același timp, vorbind, de pildă, despre celebrul personaj Vica Delcă din „Dimineață pierdută” și modelul lui real (mătușa scriitoarei, cu limbajul ei colorat), autoarea arată cum îi scapă personajul – și cărțile, de altfel – mereu de sub control, luând drumul lor anume. „Timpul tocește vinovățiile – notează ea în capitolul 18 („Ratările unui personaj de succes”) –, iar imaginea mătușii mele de la care pornisem când am făcut acel instantaneu s-a pierdut în cea a Vicăi, personajul meu. Dar o stare confuză de nostalgie și suferință se instalează în mine ori de câte ori îmi revin în minte secvențe cu ea «neutilizate» în carte. Literatura vindecă rănile memoriei cu prețul transformării lor în cenușă; bagajul de amintiri reale ale scriitorului este cu mult mai mic decât al oamenilor care nu și le-au distrus prin scris.”
Ce aduce nou volumul de față e, pe de o parte, nota intimă mult mai accentuată, încărcată de emoție, în virtutea căreia el devine „și o carte despre părinții mei, despre memoria neștiută a lumii dispărute în care ei au trăit” (Gabriela Adameșteanu), iar pe de altă parte, secțiunea finală, „Lumi paralele”, în care scriitoarea se ocupă de „enigma legionară” cu care s-au confruntat tatăl și unchii săi (atrași în tinerețe de legionarism; rețin aici o observație importantă a autoarei, anume că amploarea mișcării legionare a fost mult mai mare decât o considerăm noi astăzi); tot aici e discutat dosarul de Securitate (descoperit târziu la CNSAS) al tatălui său, Mircea Adameșteanu (profesor de istorie), în care apar false acuzații post mortem, bazate pe o veche și regretată (mai mult formală) adeziune la legionari.
O parte consistentă a cărții e reprezentată, însă, de aceea eseistică și de istorie literară, ce tratează – repunând în discuție, contrazicând locuri comune sau opinii răspândite – diverse figuri literare, feminine și masculine, din interbelic și comunism. Rememorându-și anii primelor cărți publicate, Gabriela Adameșteanu face câteva observații interesante privitoare la poziția literară pe care o ocupă în anii ’80, înaintea publicării „Dimineții pierdute”, când e considerată doar o „tânără speranță” printre alte figuri feminine de prim-plan:
„Departe de a fi o scriitoare de prim-plan în trecutul regim, eu am fost, până în 1984 (anul apariției «Dimineții pierdute»), doar «o tânără speranță», plasată la mijlocul unui semnificativ pluton de prozatoare. Prozatoarele de primă linie erau Dana Dumitriu, Ana Blandiana, Maria-Luiza Cristescu, Alice Botez. Imaginea falsă de azi despre mine este întreținută și de «Istoria» lui N. Manolescu, care mă include în generația ’60, dar debutul meu, în 1975, va fi în apropierea generației ’80. (…) Laurențiu Ulici, autorul «clasamentelor pe generații», m-a inclus în generația ’70, alături de Norman Manea, Mihai Sin și Radu Mareș, cu care găsea că am în comun «interesul pentru cotidian». (…) Criticii literari, mai toți universitari, vor transfera însă cotidianul, marca generației ’70, studenților lor din generația ’80.
În literatura vie, generațiile se suprapun, influențele trec de la una la alta, de la un scriitor la altul. Mircea Nedelciu, teoreticianul optzecist, a debutat în 1979, la patru ani după mine. Abia în ’84, când a început voga «Dimineții pierdute», statutul meu literar a crescut, dar consolidarea lui s-a petrecut în următorul deceniu, datorită noilor generații de critici” (capitolul 28, „Vizibile și invizibile”).
Cert e că „Dimineață pierdută” și spectacolul după roman realizat de Cătălina Buzoianu i-au deschis, în mod decisiv, Gabrielei Adameșteanu drumul spre consacrare, după 1990. Iar toată această reconstituire de epocă ante-decembristă (sunt enumerate, în „Note”, prozatoarele care publicau în anii ’80) mi se pare extrem de prețioasă pentru contextualizare (unele au confirmat după ’90, altele au dispărut cu totul). O parte din scriitoarele invocate mai sus sunt discutate în capitole separate – e cazul Danei Dumitriu, de pildă, și al jurnalului său dispărut misterios după moartea ei prematură (mama ei – notează memorialista – i l-ar fi încredințat lui Nicolae Manolescu, partenerul de atunci). Prin paginile Gabrielei Adameșteanu trec, rând pe rând, figuri feminine interbelice, unele ajungând să facă concesii în comunism: Henriette Yvonne Stahl, Cella Serghi, Ioana Postelnicu, Lucia Demetrius. În privința Hortensiei Papadat-Bengescu – cu care Gabriela Adameșteanu e adesea comparată –, notează anecdotic că a fost legată de ea, într-un mod inedit, prin legături de familie ale fostului soț (familie de militari) cu familia soțului Hortensiei Papadat-Bengescu. Pagini frumoase sunt dedicate scriitoarelor Nora Iuga, Tia Șerbănescu, Rodica Palade etc.
Cât despre figuri masculine de scriitori – e o întreagă listă și aici, cu observații uneori polemice și incitante: Marin Preda (pe care îl invocă și în două întâlniri personale), Petru Dumitriu (cu exilul lui francez și german), Mircea Eliade (cu observații incitante), Virgil Mazilescu (și evocarea unui „local mitizat”, „Madam Candrea”, cârciuma scriitorilor de la Casa Monteoru) și mulți alții. Pentru a nu mă lungi prea mult, e de spus că „Meserii nerecomandate femeilor” e o carte densă și pasionantă, pe alocuri polemică, imposibil de rezumat, care se cere parcursă capitol după capitol. O lectură de neocolit pentru reconstituirea unei întregi epoci și experiențe scriitoricești, în vremurile de azi, când ierarhiile lumii și ale literaturii se zdruncină din rădăcini, fără garanția unei bune cunoașteri a trecutului nostru istoric și cultural.
Gabriela Adameșteanu, „Meserii nerecomandate femeilor”, Editura Polirom, Iași, 2025, 424 p.
Sumar Literomania nr. 394 (2026)
Scrie un comentariu