Pe 12 iulie 1999, a murit scriitorul Mircea Nedelciu. Vă propun mai jos un medalion in memoriam, cu articole apărute de-a lungul timpului în Literomania despre viața și opera lui.
Pentru mine Mircea Nedelciu înseamnă ani lungi, dedicați – cu empatie – analizei textelor sale, concretizate în teza de doctorat ce stă la baza volumului „Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fata politicului și a morții” (Editura Tracus Arte, 2011; ediția a II-a, Tracus Arte, 2024). Mai înseamnă câteva dialoguri importante cu prietenul său bun, Gheorghe Crăciun (plus o săptămână de cercetare în micul său atelier de lucru, la casa părintească din Tohani). Și mai presus de toate înseamnă o imagine foarte puternică – Nedelciu în scaunul cu rotile, invitat la un curs de la Filologia bucureșteană ținut de Mircea Cărtărescu. Trebuie să fi fost în primul meu an de facultate și probabil ultimul său an de viață, fiindcă Nedelciu a plecat dintre noi în 1999, la doar 49 de ani, învins de o boală necruțătoare. Lider al unei generații, Mircea Nedelciu rămâne, fără nicio îndoială, unul dintre marii scriitori ai literaturii noastre contemporane. (Adina Dinițoiu)
AUDIO: Mircea Nedelciu, un destin fracturat
Adina Dinițoiu, critic literar, traducătoare și editor coordonator Literomania, a vorbit la emisiunea Drept de autor – la Radio România Cultural – pe 2 februarie, despre volumul său „Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, ediția a II-a, revăzută și adăugită, apărută în 2024 la Editura Tracus Arte. Realizatoare: Georgeta Drăghici
Mircea Nedelciu nu a reușit, din păcate, să dea marele roman, marea carte, dar, dintre cărțile sale terminate, „Tratament fabulatoriu” mi se pare romanul lui cel mai bun. „Zodia scafandrului” cred că ar fi fost un roman foarte bun, dar este rămas la început, e foarte interesant ca metaforă pentru că acolo reunește – prin această metaforă a scufundării, a scafandrului – plonjarea în boală, în inconștient, în anii aceia de comunism; sunt multe lucruri care pot fi extrase urmând firul acestei metafore de bază.
Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții (fragment)
Cu ocazia apariției ediției a II-a a cărții mele „Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fata politicului și a morții” (Tracus Arte, 2024), vă propun un fragment din capitolul dedicat romanului neterminat „Zodia scafandrului”.
Privită astăzi, proza lui Nedelciu (proza scurtă și romanele, inclusiv romanul rămas neterminat, „Zodia scafandrului”) reprezintă o veritabilă literatură-document a unei epoci traumatice pentru memoria noastră colectivă (comunismul), un „muzeu” literar de neprețuit. Dincolo de faptul că reprezintă și astăzi o proză-etalon, de neegalat ca măiestrie artistică și control al discursului narativ (o proză de manual, aș spune, pentru toate cursurile de scriere creativă practicate în zilele noastre). Aparțin unei generații de mijloc, care mai are încă memoria comunismului – dar pentru cei mai tineri, literatura lui Nedelciu constituie una din acele piste literare și documentare care le poate aduce în fața ochilor o epocă, cu atmosfera ei cenușie și sufocantă, cu sensibilitatea, spaimele, constrângerile, speranțele și în genere cu toate mișcările ei sufletești, pe care numai literatura le poate înregistra, cu senzorii ei ultrasensibili.
În anul 2000 (la un an după dispariţia scriitorului), apărea la Editura Compania – inaugurînd seria de „Contemporani” a editurii – „Zodia scafandrului”, cu subtitlul „roman inedit”[1]. Anunţat o vreme în catalogul Editurii Paralela 45, romanul postum, rămas neterminat, al lui Nedelciu apare relativ repede la Editura Compania (ca urmare a dorinţei familiei; editorii, Adina Kenereş şi Petru Romoşan, erau, de altfel, prieteni ai lui Mircea Nedelciu).
Pe pagina de gardă, Adina Kenereş aduce cîteva precizări importante („În chip de notă asupra ediţiei”) referitoare la manuscrisul nedelcian publicat. Pînă astăzi (2010), aceasta a rămas singura versiune publicată – deşi Gheorghe Crăciun, de pildă, sugera, în articolul din dosarul consacrat romanului de revista Observator cultural în februarie 2001, că s-ar putea reveni cu o ediţie conţinînd în adenda fişele, eboşele, variantele de lucru din caietele scriitorului –, aşadar versiunea asupra căreia ne vom concentra atenţia şi analiza. E vorba de ultima versiune a acestui roman, revizuită în 1996 (cum se specifică pe pagina de titlu). Într-o versiune anterioară – notează Adina Kenereş – se specifică locurile şi perioada în care a fost scris romanul: „Fundulea, Bucureşti, Valea Vinului, Constanţa, Martigues, Montpellier 1988-1992”. Tot acolo e schiţată şi structura cărţii, care ar fi trebuit să aibă patru părţi, corespunzătoare a patru luni: februarie (prima parte, şi anume partea publicată sub titlul Zodia scafandrului, conţinînd capitole numerotate de la 1 la 25), alte trei proiectate capitole (26, 27, 28 – nerealizate), apoi decembrie (partea a doua), martie (partea a treia) şi noiembrie (partea a patra).
De aici încep, desigur, speculaţiile, presupoziţiile, ipotezele. […]
Articolul integral poate fi citit aici
Un autor, o carte: „Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții” de Adina Dinițoiu
Mircea Nedelciu despre conacul lui Mateiu Caragiale
În stilul său microrealist și precis, dar care e dublat întotdeauna – așa cum se întâmplă în cazul prozei valoroase – de un strat de profunzime, Nedelciu surprinde ca într-o eboșă figura-meteorit a lui… Mateiu Caragiale la conacul său (de fapt al soției, Marica Sion) de la Sionu, aflat în apropierea satului Fundulea (acesta din urmă în apropierea Bucureștiului), satul natal al lui Mircea Nedelciu. Scriitorul află abia în adolescență de conacul lui Mateiu, situat aproape de cîmpul – teren de fotbal pentru copiii din sat: „Locul, acest «Sionu», deși n-a figurat niciodată pe vreo hartă, continuă să existe și păstrează mereu aceeași alură de glorie secretă și paragină progresivă” – scrie Nedelciu în micul articol din 1989. Și continuă: „La vreo 500 de metri spre est de satul Fundulea, pe drumul național 3, în satul care se numea Crângu și nu mai poartă acum niciun nume pentru că a fost înglobat în Fundulea, lângă un izlaz care este folosit și ca teren de fotbal, lângă câteva case noi, fațada conacului modest, cu un etaj, este acum pe jumătate ascunsă de o clădire modernă care adăpostește laboratoarele Institutului de Cercetări pentru Plante Medicinale și Aromatice. În apropiere se mai află și o biserică mică al cărei hram nu-l cunosc. În dreapta și în spatele conacului câmpul coboară în pantă ușoară spre apa Mostiștei. Nu departe, un petec de pădure despre care nu știu dacă a aparținut sau nu moșiei. În copilărie mă jucam adesea prin aceste locuri și ele mi se păreau, nu știu de ce, mai ciudate decât altele. Am aflat că aici ar fi locuit Mateiu abia prin anul I de liceu și de atunci am mai trecut prin zonă de sute de ori”.
Articolul integral poate fi citit aici
Mircea Nedelciu către Gheorghe Crăciun (24 august 1973)
Dragă George,
Azi după-amiază, către orele 17.00, după ce dormisem ca drogat ore în șir și deci încă aflat într-o stare de oarecare amețeală și surzenie, datorată somnului fără îndoială, am luat în mână un Dostoievski în BPT (nopți albe) și răsfoind-o buimac, fără să mă intereseze o lectură propriu-zisă, a căzut din ea o foaie scrisă cu pixul care s-a dovedit a fi o veche scrisoare de la tine (datată 19-VII-71), un text în care te dovedeai a fi al naibii de tânăr și ferice și zburdalnic și naiv și sentimental și etc. și așa mai departe.
Acum, la starea de mizantropie pe care o traversăm e bine, e chiar foarte bine, să stăm în cur și să citim un asemenea text, poate chiar e bine să ne ștergem cu mânica o lacrimă pentru a fi într-o oarecare legătură de continuitate (cât de slabă, palidă, dar o legătură) cu ființa care putea să spună atunci (cu doi ani în urmă): „We can change the world”.
Articolul integral poate fi citit aici
Mircea Nedelciu către Gheorghe Crăciun (10 martie 1977)
10 martie 1977
Coane,
Mă vei ierta desigur dacă voi începe cu un fel de întrebare; (maşina mea necomportând semnul „două puncte”); eu ştiu foarte bine ce înseamnă că pentru mine un text are forță de pătrundere, dar habar n-am ce anume este forța de pătrundere când eu aş vrea ca el, textul, al meu să zicem, să aibă această forță pentru nişte alții. Şi atunci mă văd obligat să fac o disecție. deci: 1. pătrundere în ce şi cu ce scop? Pentru că trebuie să recunoşti că una e să vrei să pătrunzi, să zicem, mediul literar din România în anul 1977, alta să pătrunzi masele (chiar dacă ele nu-şi vor da seama că sunt pătrunse de textul respectiv), cu totul altceva să pătrunzi (citeşte influențezi) evoluția ulterioară a literaturii scrise în limba română și desigur altceva să-i pătrunzi pe „cei 21 de cititori a tăi – problema deci ar fi, pentru început, să alegi între aceste variante. (Continui să cred că formula „şocantă” nu are decât rostul de a opera o asemenea alegere, de a selecta deci printre categoriile de mai sus şi deci ea nu poate fi pusă într-o opoziție chiar aşa de tranşantă, forță de şoc/forță de pătrundere).
Articolul integral poate fi citit aici
Mircea Nedelciu către Gheorghe Crăciun (25 noiembrie 1978)
Maestre,
Se spune că astăzi spre seară vei coborî spre bucurești și că acolo vei fi așteptat de buni prieteni sau de simple cunoștințe. Eu nu voi fi printre aceia, dar de la unii din ei, pe scurt, am aflat de intenții și sunt intrigat că ajung și eu abia marți sau miercuri (28; 29) când fumul țigărilor fumate de voi împreună nu se va fi risipit dar tu vei fi deja răstălmăcit. Știu (prin telefon) de la savantul nostru recent reviciat de literatură că vii să le rupi gura cu o poetă de treișpe ani, complet formată, gata la orice oră să-i pună-n cur pe toți de la Nichita la Ioan Flora. DA. Bine. Ei și? Ce ești tu? Colecționar de fluturi capdemort? Teleenciclopedia? Antrenorul Bella Karoly? Profesoru’ ăla de desen, prietenul tău de la Nereju? Sau scriitor român și o faci pe Pilatu (cu piatra) Ponce?
Vreau să știm clar pă ce poziție stăm și de ce tocmai pă ea. Să clarificăm, domne, fenomenu. S-a născut în tine pedagogu perfect care-ți poate prestidigita din orice 50 de elevi douăzecișicinci de scriitori? Vrei să demonstrezi că literatura e o plantă care crește oriunde chiar și într-un sol care conține minimum de experiență socială? Că limbajul conține în el totul și că, odată pus pe treabă, rezolvă totul indiferent de ce animal îl vehiculează? Pentru ce cititori este poeta ta complet formată? Pentru colegii ei de treișpe ani sau pentru noi și numai pentru noi? De ce?
Articolul integral poate fi citit aici
Interesul lui Mircea Nedelciu pentru story
Discuţii teoretice, sub formă scrisă, purtate de M. Nedelciu, Gh. Crăciun, Gh. Ene etc. există şi înainte de 1980, nu neapărat în texte publicate, ci în scrisori particulare. Cîteva asemenea scrisori au apărut în „Paralela 45. Revistă de avangardă culturală” (nr. 1/1996), sub titlul „Generaţia ’80 în epistolar (I)” (rubrica „Sertare deschise”). Din aceste texte, se vede foarte limpede – într-un schimb epistolar reciproc, din 24 octombrie 1973, respectiv 24 ianuarie 1974, deci din perioada imediat următoare terminării facultăţii – că Gh. Crăciun şi Gh. Ene, de pildă, textualizează în acelaşi timp în care există şi comunică unul cu celălalt (limbajul e în mod paradoxal şi tranzitiv şi opac): „Scriu ca şi cum aş copia textele altora pentru că prea mult simt nevoia să citesc ceea ce vreau eu aşa cum doresc să exist. (…) Adun pietre pe vale şi pielea de pe spate se umple de căldură, cu mîinile în vînt caut alune sub tufe scormonesc zăpada cel mai mult simt aici cum imagini văzute citite se compară cu mine. Mă văd ca şi cum aş fi văzut de altcineva şi am răbdare să fac lucruri simple plictisitoare altădată numai pentru a mă constrînge să trăiesc ca un om care îşi stăpîneşte reacţiile corpului. Ură şi apoi orgoliu mă cred mai puternic fără să vreau să arăt asta, nu mă interesează să acţionez în interesul meu numai pentru că sînt observat. Acum o clipă soarele albeşte puternic hîrtia a trecut timpul şi voi pleca. Golesc paharul soare pe masă mîinile mele îngheţate”.
Articolul integral poate fi citit aici
DOSARE LITEROMANIA
Straniu, fantastic şi SF la Mircea Nedelciu
În proza omonimă a ultimului volum de proză scurtă, „Şi ieri va fi o zi”, aventura se reduce, în cele din urmă, la o „excursie de o zi în trecut (s.a.)”, aşadar la revizitarea trecutului, acelui „ieri” văzut, într-adevăr, ca o potenţialitate, ca un spaţiu-timp al surprizei: „Dar mai ales, ceea ce mă îndeamnă să trăiesc, să suport cu seninătate monotonia apartamentului stas, a mobilei stas, a muncii mele lipsite de surprize, este curiozitatea nebună de a şti ce s-a întîmplat cu adevărat în ieri-ul cel adevărat. Poate ieri s-a întîmplat ceva formidabil de frumos pentru mine, ceva care mă determină în mod esenţial şi mă face imun la meschinăria vieţii care mă aşteaptă. Voi face excursia aceea de o zi în trecut şi voi fi bucuros! Voi decide abia după aceea dacă sînt imun sau nu. E sigur. Şi pentru o zi pe care crezi că n-ai trăit-o, te vei bucura sau vei da seamă. Iar cea mai bună continuare a textului de faţă nu poate fi decît aceasta: Şi ieri va fi o zi!”. Am citat finalul textului, un text în care monotonia existenţei conjugale în comunism e spartă de intruziunea straniului, a nonfamiliarului, a timpului disturbat, jonglînd între viitor şi trecut, cu o mobilitate deconcertantă.
„Şi ieri va fi o zi” e simptomatică pentru virajul prozei nedelciene către stranietate şi fantastic – dimensiune importantă pe care o regăsim în romanul „Tratament fabulatoriu”. De altfel, zona aceasta nebuloasă, iraţională se insinuează din ce în ce mai frecvent în ultimul volum de proză scurtă al scriitorului, în texte din ambele secţiuni: începînd cu „Ora spre zero” şi „Călătorie în jurul satului natal” (din prima secţiune), continuînd cu „Împrejurarea iunie sau «Fabula rasa»”, „Şi ieri va fi o zi” şi sfîrşind cu o povestire ştiinţifico-fantastică, „Primul exil la cronoscop” (din a doua secţiune). „Cît timp eşti invizibil” (tot din a doua secţiune) mimează ironic o povestire SF, pentru a pune în evidenţă „invizibilitatea” individului (a „tovarăşului Văzdăuţeanu”, în ocurenţă), inexistenţa lui, pentru regimul comunist (şi chiar şi pentru soţie!).
Articolul integral poate fi citit aici
„Ora spre zero”
de Mircea Nedelciu
Eu vin pe Polonă, cu un bidon gol de douăzeci de litri în mâna stângă şi cu o geantă neagră atârnată de umărul drept. E întuneric, dar nu destul pentru a mă lăsa oprit din drum de o mică necesitate. Caut un loc mai întunecos, mai ferit de eventualele priviri. În faţa mea strada e pustie. Arunc o privire şi peste umăr şi nu văd pe nimeni. Mă opresc. În dreapta, printre două garduri de şipci putrezite începe una dintre acele străduţe scurte şi înfundate care se cheamă „intrări”, pe franţuzeşte impasse. E un loc potrivit. Între timp, descopăr pe gard o plăcuţă albastră. Deci drumeagul ăsta de ţară, strâmt şi pavat cu pietre de râu între care cresc smocuri de iarbă, e totuşi o stradă! Strada Slăveşti – scrie pe plăcuţă. Mă gândesc că poate iese în Dorobanţi. Dar de ce n-oi fi văzut-o niciodată? Pe Dorobanţi doar trec adesea, pe Polonă mai rar. Poate că se lărgeşte la celălalt capăt sau se numeşte altfel, de ce nu? În fine. Îmi trag fermoarul şi pornesc înainte pe Polonă încercând, cu mâna în care ţin bidonul, să o ajut pe cealaltă la închiderea capsei de jos a scurtei. Nu apuc să termin operaţia, şi văd în faţă, la vreo douăzeci de metri, un cap cu căciulă albă de blană iţindu-se după o cabină telefonică, din întuneric deci. Forma căciulii, ţuguiată şi cu urechi prinse sub bărbie, nu lasă prea multe dubii: nu poate fi decât o femeie sau un copil mai mare. Las capsa descheiată şi merg normal spre cabina telefonică. E sigur că persoana m-a văzut şi a stat ascunsă din decenţă.
Articolul integral poate fi citit aici
„Tratament fabulatoriu” de Mircea Nedelciu – sens parabolic şi „realism nemărginit”
În receptarea de dinainte de ’89, sensul preponderent al cărţii este cel parabolic (sensul secund, semnalizat de “Prefaţă”), formulat sugestiv de Radu G. Ţeposu (“Istoria…” sa apare în 1993): „(…) romanul propune un mod de a interveni în real, de a-i modifica structura constrîngătoare prin tratamentul fabulatoriu (s.a.), prin inducerea adică în existenţa diurnă a sentimentului că fondul subliminal, reprimat al omului poate renaşte în condiţiile provocate de el însuşi”[1]. Cu alte cuvinte, în contextul unui regim comunist totalitar şi al unei literaturi/culturi guvernate de cenzură, o soluţie “terapeutică”, “salvatoare” (termeni vehiculaţi de critică) ar fi “tratamentul fabulatoriu” al realului, văzut însă nu ca o utopie evazionistă, ci ca intervenţie activă, ca “voinţă de a înfrunta determinările exterioare”.
După ’90, accentul pus în interpretarea romanului cade pe “realismul nemărginit” (E. Negrici) al autorului, subversiv prin el însuşi sau, altfel spus, pe “caracterul documentar” (Gh. Crăciun), implicit politic şi subversiv, al acestui realism. E. Negrici: “Abia aşa s-ar putea recupera pentru posteritate imaginea cenuşie, demoralizantă a socialismului anilor ’80, bîntuită de umbrele noastre fără speranţă şi fără ţel. Cei care au insinuat cu ani în urmă lipsa de conştiinţă civică a autorului ar putea medita la efectul involuntar subversiv al realismului său nemărginit”. Gh. Crăciun: “E imposibil să te îndoieşti de veridicitatea socială a lumii care colcăie în romanele lui Mircea Nedelciu. Literatura autorului are pentru cititorul de astăzi un pronunţat caracter documentar şi asta mi se pare deja mult. Nu este o literatură subversivă la modul direct, dar adevărul conţinut de ea tot adevăr politic se cheamă. Unul de o mare consistenţă socială, chiar dacă oferit cititorului ca un rezultat întîmplător al unei priviri ce zboară peste suprafaţa lucrurilor”.
Articolul integral poate fi citit aici
Memorie şi identitate în „Zmeura de cîmpie” de Mircea Nedelciu
Publicat în 1984, romanul „Zmeura de câmpie” a fost scris de Mircea Nedelciu în paralel cu (o parte din) proza scurtă şi, de altfel, nu „sare” departe de aceasta din urmă, ca formulă şi chiar ca tematică. Aşa cum observa Adrian Oţoiu, romanul are ca „temă de profunzime” memoria, „cuvîntul memorie trebuind a fi citit aici ca pierdere a memoriei, amnezie (s.a.)”. Tema memoriei se conjugă, la Nedelciu, cu aceea a căutării identităţii şi, sub acest aspect, ea se făcuse deja simţită în volumul de proză scurtă publicat în 1983, „Amendament la instinctul proprietăţii”, cel puţin în proza omonimă – una dintre cele mai bune proze nedelciene.
Gelu Popescu, din „Zmeura de cîmpie”, care crescuse la orfelinat, pleacă în căutarea părinţilor, în satul natal. În roman se întîlnesc trei personaje, trei tineri orfani, Radu A. Grinţu, Zare Popescu şi Gelu Popescu, pe care-i uneşte aceeaşi ignorare a originilor: aparent, ei provin din acelaşi sat, dar singurul care va face cercetări şi va lămuri, întrucîtva, mai ales biografia lui Grinţu şi a lui Zare şi mai puţin pe a sa proprie, este Gelu Popescu. În orice caz, micul grup de tineri prieteni, orfani ori dezrădăcinaţi, a traversat destule proze nedelciene: aici el se asociază căutării propriu-zise a identităţii, a originilor.Oţoiu mai face o remarcă importantă, pe care o reiau aici: „Cei care se grăbesc să acuze generaţia ’80 de ruptură schizoidă cu trecutul, ar trebui să recitească acest roman, care pune pasiune în reînnodarea legăturii cu originile”. Origini care – adaug eu – se plasează, în cazul de faţă (şi în destule alte cazuri, căci optzeciştii, deşi citadini prin convingere, se trag, adesea, de la ţară) în spaţiul rural, „resuscitînd” în text, paradoxal – de fapt simptomatic şi simbolic, prin metafora „zmeurii de cîmpie” – imaginea unui loc obsesiv, „un revenant”, un loc relevant din perspectivă social-politică (satul transformat de comunism, marcat de traumele colectivizării) şi definitoriu din punct de vedere identitar (vezi constantele şi nostalgiile determinate de memoria satului în structura mentală a personajelor).
Articolul integral poate fi citit aici
Mircea Nedelciu în „zodia scafandrului”
În anul 2000 (la un an după dispariţia scriitorului), apărea la Editura Compania – inaugurînd seria de „Contemporani” a editurii – „Zodia scafandrului”, cu subtitlul „roman inedit”[1]. Anunţat o vreme în catalogul Editurii Paralela 45, romanul postum, rămas neterminat, al lui Nedelciu apare relativ repede la Editura Compania (ca urmare a dorinţei familiei; editorii, Adina Kenereş şi Petru Romoşan, erau, de altfel, prieteni ai lui Mircea Nedelciu).
Pe pagina de gardă, Adina Kenereş aduce cîteva precizări importante („În chip de notă asupra ediţiei”) referitoare la manuscrisul nedelcian publicat. Pînă astăzi (2010), aceasta a rămas singura versiune publicată – deşi Gheorghe Crăciun, de pildă, sugera, în articolul din dosarul consacrat romanului de revista Observator cultural în februarie 2001, că s-ar putea reveni cu o ediţie conţinînd în adenda fişele, eboşele, variantele de lucru din caietele scriitorului –, aşadar versiunea asupra căreia ne vom concentra atenţia şi analiza. E vorba de ultima versiune a acestui roman, revizuită în 1996 (cum se specifică pe pagina de titlu). Într-o versiune anterioară – notează Adina Kenereş – se specifică locurile şi perioada în care a fost scris romanul: „Fundulea, Bucureşti, Valea Vinului, Constanţa, Martigues, Montpellier 1988-1992”. Tot acolo e schiţată şi structura cărţii, care ar fi trebuit să aibă patru părţi, corespunzătoare a patru luni: februarie (prima parte, şi anume partea publicată sub titlul Zodia scafandrului, conţinînd capitole numerotate de la 1 la 25), alte trei proiectate capitole (26, 27, 28 – nerealizate), apoi decembrie (partea a doua), martie (partea a treia) şi noiembrie (partea a patra).
De aici încep, desigur, speculaţiile, presupoziţiile, ipotezele.
Articolul integral poate fi citit aici
Un trio imbatabil: Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Radu Petrescu
Pasionat de fotografie, promotor al „textualismului” la noi (variantă a telquelismului francez şi a structuralismului, care reuşeau să pătrundă, ilicit, şi în România anilor ’80), Nedelciu era un spirit teoretic şi un prozator nervos, un observator al cotidianului, al fragmentarului, atent la tehnologie şi, pe urma înregistrărilor, practicant în scris al unor „transmisiuni directe”; împrumuta cadre şi perspective filmice, era interesat de cele mai noi teorii literare occidentale, care ajungeau, cu mare greutate, şi în mediile intelectuale româneşti, în special tinere şi de avangardă. Prin contrast, Radu Petrescu era un clasicizant, abstras din cotidian (şi de nevoie, desigur), pasionat de pictură, care privea literatura (şi viaţa!) cu un ochi educat de pictură (era pasionat de Pallady), interesat de universul mare, de calitatea aerului, a cerului, de „aerul” dintre lucruri, de spaţiu, de lentoare.
Cartea – în ansamblul ei – vorbeşte despre felul în care literatura acestor doi prozatori îl formează decisiv pe Gheorghe Crăciun, despre felul în care ea lasă urme în teoria şi practica literară a lui Crăciun însuşi. Gheorghe Crăciun îl cunoaşte pe Radu Petrescu în 1978, cînd îl vizitează la Bucureşti, la recomandarea lui Horia Bernea (pe atunci era profesor la Tohan, unde înfiinţase „un cenaclu-laborator de creaţie” pentru elevii săi şi venea să-i ceară părerea lui Radu Petrescu despre textele copiilor, fiindcă prozatorul târgoviştean experimentase el însuşi în domeniu, ca profesor la Petriş şi Prundul Bârgăului). În aceeaşi perioadă, Crăciun continua să frecventeze Cenaclul optzecist „Junimea” (condus de Ov. S. Crohmălniceanu), dar a ţinut secret faptul că-l frecventa pe Radu Petrescu.
Articolul integral poate fi citit aici
Gheorghe Crăciun – ultimul interviu (2006)
Gheorghe Crăciun – ultimul interviu
Ar fi de luat în calcul mai multe terminale, ca sa zic aşa. În primul rînd, atît eu, cît şi M.N. (Mircea Nedelciu, n.m.), sîntem nişte oameni care s-au format în mediu rural. La el mediul rural e unul aproape pur. Fundulea este un sat de agricultori, unde exista încă, pe vremea lui, celebrul Institut de cercetare pe plante tehnice, medicinale. Acolo era, totuşi, o lume uşor amestecată, pentru că la Institutul ăsta erau oameni care făceau naveta; existau contacte între oamenii din sat şi lucrătorii la acest institut de cercetare. Pentru M.N., ideea de cercetare în domeniul plantelor, al fenomenelor naturale rămîne o obsesie. Să ne gîndim că în „Tratament fabulatoriu” apare celebrul fitotron. Fitotronul ăsta este, după mine, ficţiunea dezvoltată după acest institut de cercetare din copilărie, care constituia o lume destul de închisă şi de secretă, oarecum izolată, care avea o anumită putere de fascinaţie. În memoria copilului a rămas acest lucru şi în proza lui M.N. iată că s-a ajuns la o imagine simbolică.
Să revin la întrebare. Cred că, şi în cazul lui, ca şi în cazul meu, e vorba de nişte naturi asumate, adică noi ne-am asumat mediul infantil de viaţă şi de formare. Ne-am asumat acest tip de sensibilitate, cu o sensibilitate specială pentru natură, care, la M.N., chiar dacă nu este un descriptiv şi nu este un naturist, este foarte pronunţată în proză. Hai să ne gîndim la obsesia cîmpiei. Sînt cîteva proze scurte, în primele lui volume, unde un grup de prieteni pleacă cu cortul în cîmpie, este acolo o obsesie a cîmpiei.
Interviul poate fi citit aici
Adriana Babeți: „Banatul e o Europă Centrală ideală, în mic, ca un Eldorado între frontiere, iar Timişoara e centrul acestei regiuni aflate mereu la margine de imperii”
ADINA DINIȚOIU: Mă întorc și la Femeia în roșu (deși am mai vorbit despre asta, cu ani în urmă, când îmi pregăteam teza de doctorat despre Nedelciu). Aș vrea să te întreb ce s-a schimbat în amintirea ta legat de scrierea acestui roman? Te-ai detașat cu totul de această carte? Cum îl mai vezi acum pe Nedelciu, după atâția ani de la moartea lui prematură, și cum îi mai vezi pe optzeciști – dintre care faci și tu parte?
ADRIANA BABEȚI: Cu cât trece timpul, toată povestea şi amintirea scrierii acestui roman la şase mâini sunt mai vii, mai intense. De ce? Întâi, pentru că ne e tot mai tare dor de Mircea Nedelciu şi mie, şi lui Mircea Mihăieş. Ne e dor de prezenţa lui în lumea scrisului, de seninătatea, bunătatea şi de zâmbetul lui. În întunecaţii ani ’80, cele trei săptămâni de stat împreună şi câte 16 ore pe zi au fost poate cea mai luminoasă experienţă de scris, de viaţă, de prietenie. Romanul a fost tipărit în şase ediţii şi cred că se apropie de 200.000 de exemplare vândute, asta şi pentru că a intrat de mulţi ani în programa şcolară a unor liceeni. Suntem chemaţi periodic să ne întâlnim cu elevii şi studenţii, să discutăm despre roman, să dăm interviuri. Am participat în două rânduri la extrem de emoţionantele momente dedicate lui Mircea de Muzeul Literaturii Române, i-am organizat o vitrină permanentă intitulată „Simulacru”, cu obiecte din timpul scrierii romanului, pe care am donat-o Muzeului. Şi chiar în aceste zile, împreună cu extraordinara echipă de tineri artişti cu care lucrez de doi ani, m-am apucat de un film documentar intitulat „(In)amicii publici”, din seria „Timişoara. Harta secretă”. Filmul scoate la iveală ceea ce nu s-a putut scrie şi spune despre ce s-a întâmplat de fapt în spatele romanului „Femeia în roşu” şi al apariţiei lui. Mari, foarte mari surprize, ba chiar o bombă. Veţi vedea.
Interviul poate fi citit aici
Mircea Mihăieș: „Cred că am dobândit multe dintre însușirile bănățeanului: un anumit spirit de toleranță, o deschidere față de experiment, un fel de curiozitate cumpătată, pragmatică”
Îmi amintesc foarte multe lucruri. În primul rând, trebuie să spun că eu nu făceam parte din acest plan al scrierii cărții. Adriana și Mircea erau născuți în aceeași zi, pe 12 noiembrie, și se tot sunau, se felicitau, vorbeau deseori. Și într-una din ocazii, cred că era prin 1984-’85, el, Mircea Nedelciu, ne-a întrebat „Ce mai faceți, ce scrieți?”, și a spus „uite, am un plan la o editură, dar nu am un subiect”. Trebuie spus că lucrurile funcționau cu totul altfel decât acum. Când ai o carte, o trimiți la editură și ea iese în două săptămâni, în două luni, hai să zicem. Atunci trebuia să ai din vreme un loc în plan, să fie aprobat și așa mai departe.
Nu aveam un subiect. Împreună cu Adriana, făceam un supliment la revista „Orizont”, care se numea „Orizont Magazin”, supliment care trebuia să finanțeze revista. Era un magazin în sensul cel mai larg al cuvântului și unde ne lăsau să facem tot ce vrem, de la cuvinte încrucișate la traduceri de mici schițe polițiste, până la literatură mai serioasă, totul în așa fel încât să se vândă. Avea un tiraj mare, de 50.000 de exemplare, și scoteam patru pe an. Pe-atunci era proaspăt un subiect care mie nu mi-a atras atenția în mod special, dar Adrianei, da. Era vorba despre o poveste pe care ne-a adus-o William Totok, cel din Aktionsgruppe Banat, un grup de poeți, prozatori și critici, foarte complex și spectaculos. Ne-a propus să publicăm o întâmplare despre o femeie din Comloș, localitatea din care provenea el, la granița cu Serbia, care a fost implicată în lichidarea marelui bandit Dillinger. Și am publicat-o. Mircea Nedelciu, cu mintea lui de romancier, imediat a văzut subiectul. A zis „cum facem?”. „Păi, hai să vedem. Mă mai documentez, mai citesc și mai vorbim”. Au trecut câteva luni și ei vorbeau aproape zilnic. Fiind în redacție, coleg de birou cu Adriana, evident că participam și eu la acele discuții și, la un moment dat, s-a pus problema: „Da, dar ne trebuie și partea americană. Totuși, mare parte din roman și din evenimente se petrece acolo”. Și mi-au zis: „Hai, măi, ajută-ne cu niște documentări, ceva”. Eram total afon în materie și de Dillinger, și de românii din America, și de ideea de narațiune romanescă, și de orice.
Interviul poate fi citit aici
Scrie un comentariu