Citiri cu coada ochiului

Mihai Ursachi văzut de binevoitori

Ioana Diaconescu a investigat arhiva Securității și a găsit mai multe dosare al căror „obiectiv” a fost poetul Mihai Ursachi (1941-2004). A făcut o selecție a documentelor, a transcris o parte (cam multe croșete, totuși) și a pus-o sub titlul O conștiință literară. Mihai Ursachi în documentele Securității. Volumul s-a tipărit la Editura Junimea la finele anului 2016.

Astăzi, Mihai Ursachi pare uitat, deși este autorul unei opere notabile. În cazul său, este valabilă poate aserțiunea că și-a pus talentul în poezie și geniul în viață. A fost, neîndoielnic, un personaj fascinant. Umbla prin urbea Iașilor cu alai, publicul vedea în el poetul cu majusculă, era citat și adulat în general de tineri (liceeni, studenți) și în chip special de femei. În treacăt fie spus, mi-a fost profesor de limba germană cîteva luni (din septembrie pînă prin decembrie) la Liceul Alecsandri. Ursachi nu suporta programul, rutina pedagogică și a demisionat din postul de profesor pentru care, oricum, nu avea nici o vocație. O anecdotă puțin verosimilă spune că ar fi cerut consiliului profesoral schimbarea numelui liceului din Alecsandri în Ursachi. A fost refuzat. Acesta ar fi adevăratul motiv al demisiei. Poetul a pretins în mai multe rînduri că „nu a lucrat nici o secundă sub comuniști”. Afirmația lui, am văzut, nu este riguros adevărată. Pînă la plecarea în Statele Unite, în septembrie 1981, Mihai Ursachi a trăit din scris, fără nici o înlesnire, frugal. A publicat opt volume de poezii și a avut parte de o critică favorabilă. A primit cîteva premii importante. A fost tradus în engleză și germană. Notorietatea poetului era în creștere. A ales exilul (1982-1990). În opinia mea, n-a procedat deloc înțelept. După ce s-a întors în țară, n-a mai scris aproape nimic. Ceva s-a rupt în ființa lui. Părea stăpînit de sentimentul deșertăciunii. A devenit anacronic. Nu l-am înțeles. Mi-a devenit străin și ne-am evitat.

Din documentele alese și publicate de Ioana Diaconescu ne putem face o idee cu privire la imaginea poetului în epocă. Mihai Ursachi avea umor, un umor sec, tăios, și își făcuse obiceiul de a vorbi în dodii mai ales cînd întîlnea persoane naive. Mulți informatori îl cred pe cuvînt și relatările lor capătă un aer aproape suprarealist. De neuitat rămîn „consemnările” unei anume „Donna Alba”. Voi transcrie cîteva pasaje mai încolo, nu înainte de a observa predilecția informatorilor pentru pseudonimele cu caracter livresc, îndeosebi liric: semnează, așadar, Carmen, Veronique, Donna Alba, Narcis. Dacă n-aș fi trăit perioada în cauză (deloc lirică), m-ar bufni rîsul.

Donna Alba este de o inocență completă și nu pune la îndoială nimic din ce-i declară poetul: „Mi-a povestit că, într-o zi, au năvălit peste el șapte ofițeri de miliție care, înainte de a trece poarta, s-au legitimat toți. Apoi i-au făcut o percheziție extrem de minuțioasă. Au căutat în cele mai ascunse locuri, i-au citit toate scrisorile, manuscrisele, i-au luat mostre dintr-o valiză cu medicamente. În tot acest timp, el a făcut plajă gol în grădină. Negăsind nimic, polițiștii i-au cerut scuze. El i-a tratat cu dulceață” (p. 88). Nu mai e nevoie să subliniez absurdul situației și nici irealitatea ei.

Altă dată, tot Donna Alba, după o șezătoare literară în Bacău, notează: „A început să strige versuri în germană, s-a ridicat, la un moment dat, și a strigat ceva pe nemțește, apoi Submarin de buzunar/ trageți cu mitralierele în Comitetul Central, de i-a speriat pe toți cei din jur. De abia l-am potolit… Noaptea, Ursachi mi-a bătut la ușă și mi-a telefonat, dar nu l-am primit” (p. 88). Virtutea Donnei Alba s-a păstrat intactă.

Unii informatori sînt mai puțin creduli, par să-l deteste pe poet, și văd în Mihai Ursachi „un dezaxat, un paranoic” (p.218), un „infatuat, un actor care se joacă pe el” (p. 322). Într-un cuvînt, un impostor care-și bate joc de toată lumea…

Dacă ar fi să reproșez ceva acestei culegeri de documente, ar fi excesul de explicații și tonul intens admirativ, de prea multe ori adulator. Aș fi plivit comentariile și aș fi lăsat documentul nud să vorbească. În încheiere, recuperez de la p. 323 un poem interceptat de Securitate, inedit cel puțin pentru mine. Titlul nu este menționat:

„Nu se întîmplă nimic pe marile piscuri
Nimeni nu-și ia cel mai mic dintre riscuri
Și toată lumea tace din pliscuri.

Spre toamnă castanii se bolșevizează
Și iederi fragile și lungi sîngerează
Și nici toamna asta nu e mai brează.

Dar este un lup hăituit și ascuns
Urletul lui nu-și găsește răspuns
Sufletul lui – doar de sine străpuns…”.

Ioana Diaconescu, O conștiință literară. Mihai Ursachi în documentele Securității, Editura Junimea, Iaşi, 2016

Despre autor

Valeriu Gherghel

Valeriu Gherghel

Este absolvent de Filosofie. Este profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A publicat două cărți la Editura Polirom: „Porunca lui rabbi Akiba” și „Breviarul sceptic”. A fost nominalizat la multe premii, dar nu a primit deocamdată nici unul. Lucrează la un volum despre „rescrierea sinelui”.

Scrie un comentariu