Misteriosul domn Anghelache M.

E greu să-ți imaginezi o literatură străină de răul existențial, care să reziste dincolo de vârste și de mode. Nu contează formula artistică, nu doar scriitorii cu vocația tragicului sunt amatori de adevăruri crude. „Simț enorm și văz monstruos” spune Caragiale, în „Grand Hotel «Victoria Română»”, după o noapte nedormită într-un tren și după contactul nu tocmai confortabil cu orașul natal, în care nu mai fusese de mult (sărăcie, priviri indiscrete, lăutari sub fereastră, „un popor întreg, ca la un plebiscit”, care foșgăie prin cearșafurile albe ale patului din camera de hotel). Sociabil și galant în spiritul unei epoci a bunelor maniere, nenea Iancu se dovedește adesea nevrotic, epuizat până în pragul insomniei de zgomotul lumii. Umorul este forma lui de katharsis, de igienă mentală și morală.

La nivelul receptării comune, al școlii și al cititorului nespecializat, umorul lui Caragiale e pus în legătură cu satira unor moravuri și comportamente ca demagogia, parvenitismul, suficiența țanțoșă sau emfatică, inapetența pentru relațiile contractuale care stau la baza instituțiilor moderne și transformarea acestora din urmă în afaceri de familie mai mare sau mai mică și, nu în cele din urmă, succesul aproape straniu pe care-l au inșii mediocri sau de-a dreptul imbecili într-o asemenea lume. Sunt fenomene de actualitate perpetuă, se pare, în ciuda credinței clasice a îndreptării lor prin râs. Dar umorul lui Caragiale trece dincolo de satira socială, mai ales în câteva dintre proze, în scrierile memorialistice și acelea epistolare. Vocația histrionică a omului și a scriitorului dă naștere unui spectacol al inteligenței fascinate de realități ca impostura, kitschul sau nevoia de iluzie, ca și cum nu ar ține de o ordine banală a lucrurilor.

În „Inspecțiune”, un text publicat spre sfârșitul anului 1900 în ziarul „Universul”, un casier la o mare instituție administrativă se sinucide. Nimic nu anunță gestul fatal. Anghelache aparține, aflăm de la început, speciei profesioniștilor: funcționar respectat, un model în domeniu, necăsătorit, cu plăcerea petrecerilor nocturne prin restaurante și cafenele, alături de amici. Cum se întâmplă, de obicei, în opera comică, privirea observatorului e atrasă aproape exclusiv de viața socială, totul se întâmplă la vedere, intimitatea nu interesează decât în măsura în care se revarsă în spațiul public. E seară și la berărie se discută cazul unui coleg, funcționar model, la rândul lui, „de o probitate mai presus de orice bănuială”, care a fugit cu banii din casă în America. Superlativele de orice fel sunt cea mai insistentă marcă a ironiei în tot ce a scris Caragiale, un semnal din capul locului că lucrurile nu stau tocmai așa, dacă nu cumva stau pe dos. Iar în „Inspecțiune” fac casă bună cu un comportament al eroului care nu se încadrează în tiparul verosimilității realiste. Anghelache, spre surpriza tovarășilor, ia apărarea infractorului, considerându-l o victimă a neglijenței administrative (dacă ar fi fost inspectat mai des, n-ajungea să fure din casa de bani). Mai mult decât atât, stupoarea, încercarea lor de a aduce contraargumente îl înfurie. Pleacă trântind paharul pe masa de marmură, nu din lemn sau din alt material de calitate oarecare, iar paharul umplut cu râvnă de atâtea ori se face, firește, țăndări. Totul e un joc din capul locului, o farsă literară. După această intrare în scenă provocatoare, funcționarul model nu mai evoluează decât în culise. E deja mult prea repede o enigmă, umbra, personajul absent, care-i bântuie pe ceilalți ca o fantasmă. Camarazii de bere află imediat după plecarea lui că în ziua următoare va avea loc o inspecție la instituția unde lucrează, primul vizat fiind chiar Anghelache, tocmai pentru că inspectorul e convins că nu sunt niciun fel de probleme, apoi încearcă să-l găsească zadarnic noaptea, prin oraș, ca să-l pună în gardă. Misteriosul domn nu apare nici în ziua inspecției, iar la deschiderea casei se constată nu numai că nu lipsește nimic, dar sunt și bani în plus. Va fi găsit în cele din urmă spânzurat la Șosea.

Toți comentatorii au făcut abstracție de abundența semnalelor ironice și au luat enigma în serios: de la interpretările deja consacrate, interbelice și postbelice, care brodează pe tema funcționarului prins într-un copleșitor mecanism inuman, cehoviano-kafkian, la ultima – după știința mea -, aceea a lui Florin Iaru*, contaminată de temele epocii noastre (secretul lui Anghelache ar fi homosexualitatea). Chiar și Cosmin Ciotloș**, care observă inadecvarea unei grile dominant existențialiste la o proză comică, oferă o soluție în ton cu așa-zisa tendință autorului de a bagateliza temele mari, sinuciderea în cazul de față: hybrisul bahic, în varianta paharelor de bere fără număr. Prin urmare, cel puțin în principiu, o cheie de lectură în spirit ludic. Totuși, „bagatelizare” nu e termenul cel mai potrivit. Persistă încă la nivelul receptării, în forme mascate de gustul pentru demitizări și relativisme al epocii, clasica separare a tragicului (superior) de comic (inferior), impresia că spiritul bufon ar rămâne străin de dramele existențiale. Diferența dintre „Năpasta”, „O făclie de Paști”, „În vreme de război”, pe de o parte, și „Inspecțiune”, pe de altă parte, este doar de registru artistic. Bagatelizează Eugène Ionesco condiția de zoon politikon a omului, imaginând transformarea acestuia, cu excepția unui exemplar, într-un rinocer? E drept, râsul lui a devenit mai puțin vesel. Teatrul absurdului este, printre altele, un mariaj extrem de reușit al bufonadei cu metafizica.

Mai tânărul Caragiale în materie de experiențe colective catastrofale nu este interesat de răul ideologiilor extremiste, ci de kitsch în toate formele lui. În schița „Groaznica sinucidere din strada Fidelității” șarja caricaturală este atât de apăsată, încât ai putea crede în mitul cinicului Caragiale. Două ziare, „Aurora” și „Lumina”, relatează o dramă amoroasă: Domnișoara Porția Popescu, sedusă și abandonată de un student la medicină, încearcă fără succes să treacă în neant, înghițind fosforul de la câteva bețe de chibrit. Comic e faptul în sine prin distanța enormă dintre intenție și act, dar miza nu stă în mimesis, în caracterul veridic al unei asemenea întâmplări, ci în limbaj: discursul inflamat al gazetei, foamea de senzațional, alt fenomen de actualitate perenă și, din nefericire, astăzi cu urmări deloc comice în viața reală.

Caragiale parodiază insistent, în ansamblul operei, emfaza pe care asemenea teme o generează atât în viață, cât și în literatură (cu asupra de măsură în literatura de consum și-n presa din toate timpurile, cu atât mai mult în secolul în care dramele și misterele Parisului sunt foarte populare). În textul discutat, moartea eroului este anunțată în limbajul sec, de data aceasta, administrativ, al unui ziar: „Azi dimineața s-a găsit la Șosea spânzurat un om bine îmbrăcat în vârstă ca de 40-45 de ani”. În schimb, discursul auctorial își iese din țâțâni tocmai în momentul în care amicii lui Anghelache au impresia că în clipa imediat următoare vor afla unde e. Într-o cafenea, găsesc un camarad transfigurat de durere și află că tocmai plecase de-acolo cel căutat… Suferința personajului e descrisă printr-un amestec de metafore gongorice și precizie anatomico-fiziologică:

„La lumina spălăcită a becului Auer, chipul camaradului seamănă cu icoana unui martir în urma chinurilor: e alb ca varul, cu urme albastre; fălcile-i sunt încleștate; nasul tras; ochii pierduți în extaz. În mâna-i asemenea albă, ca și cum pe sub piele n-ar mai curge un pic de sânge, ține o linguriță, cu care amestecă încet, încet de tot zaharul într-o ceașcă plină cu șvarț. Din când în când oftează din adânc pe nas, umflându-și nările. Când îl văd, camarazii se apropie de el și-l salută. El le zâmbește – zâmbetul sfânt al martirului, care-ntrevede, prin deschizătura regiunilor cerești, lumina vieții eterne…”. Și tot așa.

Prin urmare, nu există niciun scenariu cu cheie ascunsă adânc în „Inspecțiune”. Misteriosul domn Anghelache M. e doar o jucărie a unui mare scriitor comic, fascinat de kitschul românesc al vremii, de kitschul lumii, în genere, iar trama narativă, un pretext, o glumă, o capcană extrem de ingenioasă, întinsă cititorilor obișnuiți sau experți, mari consumatori, toți, de enigme și de drame existențiale.

* „Caragiale n-a vrut să răspunză – dezvăluirea secretului lui nenea Anghelache”, în „Dilema veche”, nr. 743, 17-23 mai 2018

**„Cum anume, nene Iancule?”, în „România literară”, nr. 18, 2012

În imagine, o reclamă din „L’Illustration”, nr. 3518, 6 august 1910