Atelier Cărțile mele Nr. 197

Béranger, ultimul om

Reach content for Google search „Eugen Ionescu”, „Eugen Ionescu rinocerii”



În „Rinocerii”, piesa lui Eugène Ionesco, pusă în scenă prima oară de Jean-Louis Barrault la Teatrul Odéon din Paris, în 1960, singurul care rezistă înspăimântătoarei transformări a omului în fiară este Béranger. Într-o duminică pașnică, prin piața unui orășel de provincie trece în goană un rinocer, o apariție rapidă, zgomotoasă, care lasă un nor de praf în urmă. Béranger, mahmur și obosit, ca în multe dimineți, rămâne indiferent la eveniment. Un antierou, la prima vedere: funcționar la o editură de publicații juridice, plictisit de slujbă, terorizat de obligația semnării condicii de prezență, zi de zi, ani de zile, cu excepția unui concediu anual de trei săptămâni, străin de ambiția carierei, singur, sărac, consumator de alcool, nu din plăcere, doar pentru a uita temporar neliniștea unei vieți lipsite de sens.

Îi spune în prima scenă prietenului său Jean, care îi reproșează lenea, neglijența, abandonul: „Je sens à chaque instant mon corps, comme s’il était de plomb, ou comme si je portais un autre homme sur le dos. Je ne me suis pas habitué à moi-même. Je ne sais pas si je suis moi”.1 Senzația de irealitate a lumii și a propriei ființe nu este doar a personajului, ci și a scriitorului, fiind un laitmotiv al eseurilor: irealitatea ca formă de apărare de o realitate inacceptabilă, insuportabilă. Evaziunea dintr-o lume care se reduce la o continuă luptă pentru putere. Fascism, comunism, războaie, criza valorilor occidentale, criza umanismului, politica deturnată de la rostul ei necesar, acela de a organiza echitabil relațiile dintre oameni, sunt teme obsedante ale diverselor intervenții publice. Piesa „Rinocerii” a fost analizată adesea ca parabolă a totalitarismului, cu trimiteri la nazism (verdele ca semn distinctiv al fiarei care a invadat orășelul, instinctul gregar în forma lui extremă, a anulării individualității).

Rând pe rând, oamenii pe care-i cunoaște Béranger se transformă în rinoceri: bovaricul, cabotinul Jean, îmbrăcat mereu la patru ace, în așteptarea loviturii care să-l propulseze pe treapta socială meritată, domnul și doamna Boeuf, cuplul cumsecade, domnul Papillon, inevitabilul șef, Botard, contestatarul de serviciu, Dudard, tânărul capabil, convins de relativitatea valorilor („Le mal! Le mal! Parole creuse! Peut-on savoir où est le mal, où est le bien?”2) și, în cele din urmă, Daisy, femeia iubită, atrasă până la fascinație de energia rinocerilor. Umilul Béranger, omul care face zilnic experiența propriei ratări, devine neînduplecat într-o singură privință. Nimic nu-l poate convinge că el poate să fie altceva decât un om. Piesa se încheie cu proclamația comico-tragică a unui antierou :„Je suis le dernier homme et je le resterai jusqu au bout…”  3  Béranger este, fără îndoială, ultimul om în piesa lui Eugen Ionescu, întrucât din ceilalți n-au mai rămas decât fotografiile și amintirea.

Monologul final este tipic pentru farsa tragică ionesciană, al cărei protagonist a ajuns un ecou palid al marilor caractere din tragedia clasică. Umanitatea lui e fragilă, nesigură, temătoare, dar nu mai puțin consistentă. De altfel, în universul dramatic ionescian nu este atât de singur. Numele lui îl poartă și protagoniștii din „Ucigaș fără simbrie”, „Pietonul aerului” sau „Regele moare” , personaje ale existenței în derivă și în căutare, chinuite de povara unui corp în continuă degradare și de gândul morții inevitabile. Chinuite, de asemenea, de absența unui sens dincolo de curgerea banală a zilelor și de revenirea periodică a unui rău care creează infernul aici, nu într-o lume de după moarte. Caută o dimensiune metafizică a propriilor vieți, dar sunt conștiente că au șanse prea mici să scape de obsesia neantului. Și cu toate acestea rămân oameni. Într-un fel, pariul lor este mai moral decât acela celebru, pascalian, conform căruia s-ar putea să fie mai avantajos să crezi într-o dimensiune metafizică (în Dumnezeu): dacă nu există, n-ai nimic de pierdut, pe când, dacă există, ai totul de câștigat. Béranger din piesa discutată nu este un filozof și nici spirit negustoresc nu are. Își apără condiția, fără să capete nimic în schimb, întrucât ceva din adâncul lui insondabil îi interzice să se înroleze, în principiu, sau să adere cu fanatism la un mod de a fi barbar, în special. Dacă îi dă un nume acestui fel de a fi om și o putere mai mare decât a lui se rezolvă frica de moarte, cruzimea, lăcomia, indiferența și toate păcatele lumii? S-au scurs milenii în aceleași tipare. Este spectator la nevoia majorității de a se integra într-un grup, la fascinația cauzei pentru care să lupte cu trup și suflet, orice cauză, ca și cum viața personală n-ar conta, n-ar fi unică, chiar și așa, în plin gol și-n așteptare, și la cum această atracție capătă de multe ori proporții monstruoase. De la narcisismul de grup la excluderea celor care nu aderă nu este decât un pas. Oricât de frumoase ar fi pielea și cântecul rinocerilor, la trecerea lor prin oraș se transformă în pulbere clădirile și dispar în anonimatul turmei oamenii. În plus, rinocerii au un limbaj simplu care-i rămâne inaccesibil, nefiind alcătuit din cuvinte, ci dintr-un fel de strigăt variabil ca intensitate, muget („barrissement”) și urlet („hurlement”). Pentru ceilalți, limbajul acesta care exclude rațiunea ajunge muzică.

Citește și „Călcând, mi se pare că pun piciorul în gol…”

Ultimul om este incapabil de violență și de ură. Nu iubește puterea, ci inversul ei, „ființele mici” (nu întâmplător Eugen Ionescu a debutat cu un volum de poezie, în limba română, „Elegii pentru ființe mici”). Nu pentru că ar crede în ceva anume. Motivul e același: ceva din adâncul lui insondabil îl condamnă la tandrețe și la compasiune. Părăsit de Daisy, fascinată de frumusețea și de cântecul rinocerilor (și, firește, nemulțumită de iubitul ei nevolnic, cu pielea albă, flască, plină de păr), se gândește că el este singurul vinovat: „C’est ma faute, si elle est partie. J’étais tout pour elle. Qu’est-ce qu’elle va devenir? Encore quelqu’un sur la conscience. J’imagine le pire, le pire est possible. Pauvre enfant abandonnée dans cet univers de monstres! Personne ne peut m’aider à la retrouver, personne, car il n’y a plus personne. ”4  Greșelile lui sunt, însă, omenești.  Și, pînă la urmă, dragostea le face suportabile. Mai ales că dragostea pare să fie o formă de rugăciune adresată lumii, așa cum este arta pentru creatorul lui Béranger, un clasic al literaturii secolului XX, un autor de citit și de recitit în vremurile noastre tulburi, când iraționalul și ura ne dezbină, ca de atâtea ori, mai mult decât amenințarea reală a ceea ce ține de altă ordine decât a umanului:

„Toți autorii de oarecare valoare și autenticitate au, fie în prim-plan și foarte evident, fie în adâncul conștiinței lor dezvăluit pe neașteptate, când aparentele lor preocupări lumești sunt în criză, o problematică de nezdruncinat, un apel mistic.

Mistici și sociali sunt artiștii. Arta, în concepția scriitorului angajat care a fost André Malraux, este, o spune el însuși, strigătul tragic al omului care se adresează divinității sau cerului pe care-l crede vid, aparent vid pentru el, dar care, fără știrea lui, nu este cu adevărat vid nici pentru el, sau despre care speră să nu fie vid căci acest strigăt este în ultimă instanță o rugăciune izvorâtă din angoasă.”5

 

  1. „Îmi simt în fiecare secundă corpul ca și când ar fi de plumb, sau mă simt ca și cum aș căra mereu pe cineva în spate. Nu mă obișnuiesc cu mine însumi. Nu știu dacă eu sunt eu.”(trad. Dan C. Mihăilescu, în „Eugène Ionesco”, „Rinocerii. Teatru”, III, Editura Univers, 1996)
  2. „Răul, răul! Vorbe! Cine poate să știe unde-i răul și unde-I binele?” (trad. Dan C. Mihăilescu, ibidem)
  3. „Sunt ultimul om și voi rămâne așa până la cea din urmă suflare!” (trad. Dan C. Mihăilescu, ibidem)
  4. „Dacă a plecat, a fost numai din cauza mea. Eu eram totul pentru ea. Ce-o să se aleagă de ea acuma? Încă o victimă am pe conștiință. Mă gândesc la ce e mai rău, la tot ce e mai rău cu putință. Un biet copilaș abandonat în tot acest univers de monștri! Nimeni nu mă poate ajuta s-o regăsesc, nimeni. Fiindcă nu mai e nimeni.” (trad. Dan C. Mihăilescu, ibidem)
  5. Eugène Ionesco, „Cultura și politica”, în „Sub semnul întrebării”, Editura Humanitas, 1994.

Susține Literomania

carturesti.ro

Despre autor

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica este absolventă a Facultății de Litere a Universității București, doctor în filologie cu o teză despre teatrul poetic de orientare modernă de la începutul secolului XX. A publicat manuale de liceu, auxiliare didactice, articole de opinie și eseuri, în diverse reviste culturale. Este, de asemenea, autoare a două romane: „Nu mă atinge”, Editura Humanitas, 2011 și „La marginea lumii”, Editura Cartea Românească, 2018. A publicat proză scurtă, în „Literomania”, în cadrul rubricii „Flash fiction stories” (2017-2018) . În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.