Plicul lui Pașadia

Negarea inocenței

Citesc într-un comentariu la excelenta tabletă aniversară a lui Paul Cernat despre Preda că scriitorul ar fi fost un „genuin”, că influențele din literatura rusă sunt „exagerate”. Cred că este vorba despre o iluzie optică, cea a schimbării epocii literaturii. Cred că Preda este ultimul la care se simte „fluviul epic”, care nu-și îmbibă, ca recent decedatul George Bălăiță, de exemplu, povestirea cu reflecția. Nicolae Manolescu situează Moromeții și întreg fenomenul Preda în categoria doricului, adică – formulat brut – în categoria povestirii inocente.

Pe de altă parte, inocența unui scriitor, a oricărui scriitor, este mereu părelnică. Inept, poți fi liniștit (deși oricine a citit Jurnalul intim al lui Preda va vedea că nu e cazul), inocent niciodată, cel puțin în vremurile moderne. Romanul are structură, capitole și o serie de motive proprii etc. – tot atîtea ațîțări ale spiritului. Că se simte, și la el, tradiția povestitorilor la șezătoare, e cu totul altceva. Și nu cred că aceia au fost inocenți. Ni-i imaginăm inocenți pe Rabelais sau pe Boccaccio, pe Cervantes sau pe Fielding?

Deci nu cred că poți fi un ”genuin”, neatins adică de marea literatură universală – Jurnalul intim e o dovadă frumoasă și în acest sens. Protocronismul literaturii mi s-a părut întotdeauna o absurditate. Nici nu știi cît ești de mînjit cu tot ce s-a întîmplat de la Ghilgameș încoace. Dar Preda a știut, evident.

Și încă ceva. Ce inocență mai putea exista într-un sistem cum a fost cel comunist, în care erai ascultat, cenzurat, în care te temeai de trădare din partea prietenilor și chiar a pereților? Sunt sigur că absolut niciuna.

Că sunt scriitori ca Hemingway, pe de o parte, și ca Thomas Mann, pe de alta, asta e clar ca lumina zilei. Dar să nu credem că scriitorii care nu-și introduc reflecțiile în proză nu le au. Oricum, la Thomas Mann există modelul Goethe. Deci, încă o dată, o tradiție a literaturii: tradiția scriitorului care se explică, care nu acceptă să aibă un singur rînd la care nu a reflectat el însuși.

Preda nu și-a analizat rîndurile, le-a scris numai. Dar scrisul însuși e un fenomen mult mai elaborat și mai cu creier decît sunt dispuși unii să creadă.

Despre autor

Péter Demény

Péter Demény

Péter Demény (n. Cluj, 1972): scriitor, publicist, traducător, profesor la Facultatea de Litere a UBB Cluj. A tradus „Cartea de la Metopolis” a lui Ștefan Bănulescu și „Povestirea Țiganiadei” de Traian Ștef. De asemenea, a mai tradus și două romane de Daniel Bănulescu: „Te pup în fund, conducător iubit!” și „Diavolul vînează inima ta”. E redactorul revistei literare „Látó”. Volume: „Ikarosz imája” („Rugăciunea lui Icar”) – versuri, 1994; „Bolyongás” („Rătăcire”) – versuri, 1997; „A menyét lábnyoma” („Pe urmele nevăstuicii”) – studii, eseuri, recenzii, 2003; „Meghívó minden keddre” („Invitaţie pe fiecare marţi”) – publicistică literară, 2004; „Visszaforgatás” („Reluare”) – roman, 2006; „A fél flakon” („Flaconul golit pe jumătate”) – versuri, 2007; „Ágóbágó naplója” („Jurnalul fetiţei mele”) – versuri pentru copii, 2009, „Ghidul ipocriților” - eseuri (Polirom, 2013), „Kolindárium” (2015), „Lélekkabát” („Paltonul sufletului”- idem), „Apamozsár” („Măcinatul tatălui” - eseu, 2016), „Portrévázlatok” (schițe și portrete - idem), „Sünödi és a trallalla” („Ariciul lunatic” - povestioare, idem). Eseuri, articole şi versuri în româneşte în „Observator cultural”, „22”, „Bucureştiul cultural”, „Ziarul de duminică”, „Liternet”, „Apostrof”, „Teatrul azi”, „Corso”.

Scrie un comentariu