Nu de mult, am scris un microeseu despre cît de nătîng e David Copperfield. Acum, am citit, în sfîrșit, „Marile speranțe” și mi-am dat seama că Pip e nătîng și el. Dickens probabil a vrut să ne prezinte un tip, sau inconștient se prezentase pe el însuși.
L´esprit de l´escalier – așa se spune în franceză unui asemenea om. Sigur, omul are nevoie de scuze, așa că David Copperfield se consolează cu ideea că cearta dintre Emmy Peggotty și Rosa Dartle le privește doar pe ele, iar Pip cu ideea că nu poți convinge un tip cu mintea boantă ca Pumblechook.
Dar poate că adevărul este ascuns altundeva. Și Copperfield, și Pip își privesc soarta ca pe ceva dat, își trăiesc viața ca și cum n-ar depinde nimic de ei înșiși. Ceea ce este cu atît mai ciudat cu cît știm prea bine că niciunul nu se născuse prinț. Dar cînd devine bogat, Pip se instalează în viciile bogaților de parcă nici n-ar putea face altceva și îi disprețuiește pe Biddy și pe Joe de parcă nu i-ar fi iubit de mic copil.
Acest fenomen, trebuie să recunoaștem, are ceva straniu. Unii săraci au o dinamică socială extraordinară, să ne gîndim numai la Becky Sharp, la Artamonovi sau la unii eroi din Balzac. Cîteodată nu sunt foarte simpatici, dar totuși își iau în mînă soarta proprie, își hotărăsc viața, nu se lasă duși de val. Poate de aceea simțim un fir romantic accentuat la Dickens: omul nu e trăitorul vieții lui, e numai figurantul din aceasta. Își privește viața în clar de lună sau în furtună. Este pasiv și comod, dar nu sceptic. Mai curînd mirat. Un copil care este adult.
În imagine: filmul BBC „Marile speranțe” (DVD), cu Ray Winstone, Gillian Anderson, David Suchet și Douglas Booth. Regia: Brian Kirk
Lasă un răspuns