Poeme de Ștefan Baciu (I)

Vă invităm să citiți, în dosarul tematic „Ștefan Baciu” din acest număr al Literomaniei, un grupaj de poeme de tinerețe semnate de scriitorul brașovean. Acest grupaj, care conține poeme scrise între 1933-1943, ilustrează foarte bine, de altfel, și primele două părți (cele dedicate Brașovului și Bucureștului) ale documentarului Literomania „Ștefan Baciu, un scriitor brașovean în exil”, dar și eseul lui Raul Popescu, „Portret al poetului la tinerețe: Ștefan Baciu”.

Întrebat în 1990, într-un interviu semnat de Alexandru Lungu și apărut în revista „Argo” din Bonn, care vers din propria-i poezie i se pare cel mai frumos, Ștefan Baciu a răspuns următoarele: „Din propria mea poezie, în mod paradoxal, îmi place până astăzi un vers pe care nu mai știu dacă l-am scris, nu știu dacă l-am publicat, un vers de demult, dinaintea «Poemelor poetului tânăr», și care sună așa: «Ne vom trimite avantposturile gândurilor să culeagă muguririle de rizoizi pe alegorici munți». Firește că sunt multe poezii care-mi plac. Să mai citez una care-mi este foarte aproape de suflet: «Gândul vine să te-ntrebe, stea târzie/ Ce-ai făcut cât ai trăit?/ Ai fumat, te-ai revărsat în poezie/ Ai fost rău, ai plâns și ai iubit»”. (Literomania)

Am adunat în mine, ca într-o cutie,
tot grâul auriu dintr-o vară târzie.
Pe drumul uscat de soarele ca un chibrit,
am alergat și năzuiam spre infinit.

Sunt nou ca un mugur nedeschis,
trec pe promenada vieții ca prin vis,
arunc cu pietre după hoți de vorbe grele
și – apoi mă bat cu bice și nuiele;

În ape galbene ca mămăliga aurie,
mă scald mereu în seara târzie,
și noaptea când se lasă cântecul și veselia,
adun în mine gânduri: toată podgoria.

(„Răboj”, Anul 11, Nr. 13, Martie 1933)

Strofe

Nisipul lacrimei pe-obraji să-ți fie poezia
Și slova bucuriilor încete, pentru tine,
Uită tristețea mea rotundă; bucuria
Când tocul revărsa poeme și terține.

În noi ca niște tufe urcă răsuflarea. Crude
Sunt vocile peste aceste toamne și visări,
Și cearcănul sub ochi cum crește se aude
Iar brațul cade moale lângă trup și gări.

Tu nu visa în pântecele viorii mele,
Căci peste gambe buza și arcușul trece.
Urechea prinde cerul plin de vis și stele,
Din mâna mea condeiul, cade rece.

Nu sunt bolnavul toamnelor ucise-n vie,
Mă farmecă poemul când te caut și te cer,
Sunt oboseala și lumina străvezie
Urcată pe obrazul tău de carne și de cer.

(Din vol. „Poeme de dragoste”, Editura revistei „Familia”, Oradea, 1936)

Generație

Toți avem în sânge-o tristețe târzie
Câte-o lacrimă neștiută.
Ducem în inima grea, fumurie
Tinerețea pierdută.

Toți am uitat o iubită în seară,
Pe noi tot așa, ele.
Suspină, suspină, cântec de ceară,
Umbră de stele.

Visul de ieri îl lăsăm să se strice
Cu anii, pe piept.
Uităm că nici o femeie nu zice:
„Vino, te-aștept”.

Unii ne vindem inima-n piață
Alții uităm să murim.
Timpul ne pune cute pe față,
Încet îmbătrânim.

Toți avem în sânge-o tristețe târzie,
Tutun în pipă deloc.
Nu știu cine-mi spune: „Nu scrie,
„Arde-ți gândul în foc!”

(Din vol. „Căutătorul de comori”, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, 1939)

București

Cât te urăsc, orașul meu iubit,
Cât te râvnesc, când nu sunt lângă tine,
Căci cu o albă lamă de cuțit
Otrava ta mi-ai încrustat-o-n vine.

Eu ți-am zidit lumina-n carte,
Mi-ai fost în viață marele blestem,
Nu ești aici, dar hăuiești departe,
În somn te-aud și treaz te chem.

Nici slova, nici femeia, băutura,
Nu-mi folosesc când nu te am,
Eu am gustat de-atâtea ori tortura:
Un mort erai, dar apăreai la geam.

Oraș sătul, cu strada nemâncată,
Demonic sfânt, cerșind pe uliți,
Mi-ești mamă vitregă, mi-ești tată,
Mi-alinți obrazul și mă-nțepi cu suliți.

De câte ori nu ți-am cerut pierzarea,
Spre a-ți cădea-n genunchi apoi?
Ești flautul și ești cântarea,
Mânia ești, ce colcăie în noi.

Te simt alături ca pe-un frate.
Te răsfoiesc în gând ca pe-un album,
Prin tine m-am făcut eternitate,
Ca pasărea ce s-a născut din scrum.

O, București, sunt robul tău de-a pururi,
Căci bucuria ta amară m-a durut!
Ții cumpăna-ntre pietre și azururi,
Cu buza arsă fruntea ți-o sărut.

(Din vol. „Cetatea lui Bucur”, Colecția „Universul Literar”, 1940)

Cișmigiu

Aici au fost odată nimfe și satyri,
Și-un soare cald îi mângâia pe gene,
Zadarnic azi uitatele priviri
Din unde cheamă țipăt de sirene,
Aici au fost odată nimfe și satyri.

Acum în iarbă cresc gladiole,
Sclipind în zi ca salbe de mărgean,
Se-așază praf pe galbene corole,
Prin frunze cântă vântul diafan,
Acum în iarbă cresc gladiole.

Pe apa clară bărci se întretaie,
Și iarna mai valsează patinorii,
Umbrare dulci în viscol și văpaie
Ascund perechi și-acopăr norii
Pe apa clară bărci se întretaie.

Un tânăr zeu prin straturi trece,
Zâmbind ca o madonă din statui,
Și clătinând pe-o briză, îl întrece
Laleaua din grădina nimănui,
Un tânăr zeu prin straturi trece.

Pe bănci torc unii vise somnolente,
Fumând și depănând povești,
Vin libelule mari, zburând demente
Lumini se duc – zadarnic le cerșești!
Pe bănci torc unii vise somnolente.

În tufe, fluierul lui Pan răsună
Și câte-o floare tremură un clopot,
De după ulmi apare-un corn de lună,
Ies umbrele cu dulce tropot
În tufe, fluierul lui Pan răsună.

(Din vol. „Cetatea lui Bucur”, Colecția „Universul Literar”, 1940)

Ars poetica

Nu-ncape-n versuri toată poesia,
Cum într-o scoică nu se-nchide marea,
Cuvinte tari, vă-nchite depărtarea,
Cum în tării se pierde ciocârlia.

Poeți, zadarnic vă luptați cu zarea,
Cu praștia veți lovi zădărnicia
Și nu veți prinde-n ritmuri melodia
În care zeii au purces cântarea.

Un stih e sânge, strofa este trudă,
Suntem fierarii ce din greu asudă.
Izbind mereu mai tare-n nicovală,

Zâmbim, plângând în stranie tăcere;
Târziu, răpuși de-o calmă oboseală,
Ne auzim: o muzică de sfere.

(Din vol. „Muzica sferelor”, Editura Prometeu, 1943)

În imagine: Portretul lui Ștefan Baciu (foto de O. Netoliczka, Brașov)