Stăm în casă cu toții deja de o lună și ne gândim la resursele noastre de supraviețuire: individuală și colectivă (socială). Resursele noastre proprii, individuale: de nervi, de răbdare, putere de așteptare, de speranță, instinct bazal de autoconservare. Resursele sociale: de reluare a muncii, a jocului economic și social. Cei norocoși și cei excluși. Selecția socială.
•
Oare mai are umanitatea resurse pentru a se redresa într-un joc social mai bun?
Oare noi mai avem resurse în interiorul nostru, în a avea răbdare cu noi, în a crede/găsi „lucrurile cu adevărat importante” (cum spunea Alexandru Paleologu) pentru noi înșine, dincolo de expunerea socială, de dialogul social?
•
Mai există viață dincolo de Covid? Tot ce facem în această clipă e determinat sau are legătură cu Covid, până la sufocare, oboseală și disperare. Covid e limita noastră interioară, psihică și umană. Covid e limita societăților și culturilor noastre, în acest moment.
•
Covid e un turnesol care scoate tot ce-i mai rău la iveală: în societatea românească, în mințile noastre, în manifestările noastre. Covid arată sforile nevăzute, sforile trase, fierătaniile, eșafodajele, jocurile de culise. Mă întreb cum poți valoriza așa ceva, ce poate fi bun în așa ceva, care sunt rezervele noastre de umanitate în a reseta mecanismul social.
•
Carantina e o punere în paranteză a spațiului și a timpului, e un gol, nu aparține nimănui, dar ne absoarbe pe toți ca o gaură neagră. E ca un interval spre nicăieri. Funcționez pe pilot automat, apoi dorm, apoi iar pe pilot automat, așteptând să treacă. Timp gol, timp care trece fără mine, fără noi, precum această primăvară.
•
Și totuși. Frumusețea lumii, frumusețea artei, literatura, scrisul. Ne țin, ne hrănesc golul, ne încântă și ne exaltă – acolo, la limita Covidului. Sunt umanitatea noastră.
•
Puterea artei și a literaturii se verifică în astfel de momente. Când economia nu mai funcționează, arta funcționează: cărțile, filmele, muzica, pictura. În izolare, arta contează, arta te consolează. E resursa și narcoticul nostru, e intimitatea noastră.
•
Învățăm să trăim în incertitudine, fără plasă de siguranță; învățăm să trăim.
Timpul le va rezolva pe toate.