Întotdeauna, celălalt

Într-un oraș din Ucraina, autoritățile au hotărât să sape 600 de morminte pentru viitoarele victime ale gripei de tip COVID-19. Uimește aici, într-o oarecare măsură, pragmatismul gestului, pragmatism care nu poate ascunde însă mecanismele de apărare ale minții umane. Cine va muri, cine va fi pus acolo, în acele gropi? Întotdeauna, altul. Celălalt.

Barierele ridicate de instinctul de autoconservare nu vor ceda atât de ușor și de repede. Vom fi doar noi și ai noștri – adică familia, iubitul sau iubita și prietenii apropiați. În rest, doar măști de protecție și mănuși de cauciuc. Vom trăi în triburile noastre până ne vom convinge că dușmanul aducător de moarte a dispărut. Până atunci, acel dușman va fi întruchipat de celălalt, de necunoscutul de pe stradă sau de la magazin.

Cum vom mai interacționa între noi după această epidemie? Probabil că pentru mult timp de-acum încolo, teama de celălalt, deja codată în mințile noastre ca reflex automat, ne va defini viețile. Ne vom privi ca niște dușmani pe câmpul de luptă. Îl vom privi pe cel din fața noastră ca pe un potențial ucigaș.

Și totuși, oare chiar așa va fi?

În aceste zile, cadrele medicale sunt cele care suferă cel mai mult. Ele sunt cele alungate din locuințe, scuipate și umilite. Și pentru ce anume? Răspunsul este simplu. Ele, asemenea personajului bergmanian, joacă șah cu moartea. Ele sunt în prima linie. Reflexele primare de supraviețuire îți șoptesc la ureche că de-acolo vine moartea, din spitale. Tu nu vrei să ai de-a face cu moartea și, în genere, cu nimeni care e în apropierea ei. Cu atât mai mult în aceste zile. Mecanismul de autoconservare funcționează cu motoarele turate la maxim. Mă întreb, însă, unde sunt tupeul și curajul cu care mulți dintre noi sfidam orice până acum două luni.

Au dispărut dintr-o dată, așa cum dispare impresionantul penaj al păunului după perioada de împerechere.

Pe de altă parte, omul este o ființă socială. Are nevoie de celălalt. Ceva însă se va schimba și în felul nostru de a interacționa. Vom fi, probabil, mult mai selectivi. Cel puțin pentru o perioadă. Barierele ridicate de instinctul de autoconservare nu vor ceda atât de ușor și de repede. Vom fi doar noi și ai noștri – adică familia, iubitul sau iubita și prietenii apropiați. În rest, doar măști de protecție și mănuși de cauciuc. Vom trăi în triburile noastre până ne vom convinge că dușmanul aducător de moarte a dispărut. Până atunci, acel dușman va fi întruchipat de celălalt, de necunoscutul de pe stradă sau de la magazin.

Mă întorc la imaginea cu care am început aceste rânduri. Cea a groparilor care sapă cele 600 de morminte. Pe cine vor băga în acele morminte? Întotdeauna, pe celălalt. Dar să nu uităm de vechea înțelepciune populară: „Nu-i pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește”. Și-mi amintesc de poemul lui Coșbuc, „Groparul”, în care morții vin cu sutele după groparul satului:

„Îl strigă pe nume. Se uită-napoi
Spre strigăt şi lasă să-i cadă
Toporul din mână, şi-n tremur apoi
În colţ el se strânge grămadă.
Ca unul ce-aşteaptă cu groază, stă-n loc –
Atunci, la fereastră, deodată poc, poc,
S-aude o bătaie de-afară.

Sunt mulţi, sunt o sută, şi alţii-s pe drum,
Vin miile-acum să s-adune!
El joc îşi bătuse de dânşii, şi-acum
Puternicii vin să-şi răzbune!
Spre sunet se-ntoarce groparul, grăbit,
Îl vede, tresare, clipeşte-aiurit
Şi mort el rămâne grămadă.”