Misterul Învierii

Psihologic, chestiunea religiei aparţine convingerii. Ca argument, ar fi o încercare slabă întemeierea unei afirmaţii pe construcţii subiective. Nici prestigiul universalităţii – religia a existat dintotdeauna şi peste tot –, nici cel social nu-i pot da acesteia mai mult credit decât unui capitol de istorie de rang înalt. Însă nu ajunge doar atât. În ciuda faptului că religia umple veacurile, anvergura ei, datorată orientării către absolut, face ca orice mărime ce i s-ar aplica să fie insuficientă. De fapt, e posibil ca religia să rişte oboseala chiar sub gloria ei de altădată, glorie ce azi are accente mai degrabă muzeale în Occident.

Dumnezeul proclamat şi omul; şi unul, şi altul afirmă prin gura profeţilor proprii, credincioşi sau atei, versiuni de adevăr, negându-şi reciproc calităţi specifice. Deja înveteratul jargon politic al drepturilor omului a primit din partea unora opozanta replică a drepturilor lui Dumnezeu. Oare istoria patimilor lui Iisus indică rezistenţa omului la mântuire, autentificând formula de mai înainte? Credinţa îl afirmă pe Dumnezeu prin negarea omului natural, după cum omul natural îl interzice pe Dumnezeu?

Există voci care acuză vicierea autenticului religios, în speţă creştin, de încadrarea lui confesională. Dar ce să-i faci; ruperea unității cere o repliere pe identități comune. Creştinismul e unic, nu un fenomen de context. Ateismul de care erau acuzaţi primii creştini a fost consecinţa refuzului acestora de a adera la forme convenţionale sau oficiale de veneraţie sacră. Pretenţia deținerii adevărului unic are însă un accent specific sau exclusiv religios din moment ce aproape toate cultele o reclamă. Chiar în cadrul creştinismului, confesiunile exprimă pe faţă sau insinuant caracterul ultim al propriilor învăţături. Până la urmă, noţiunile generice trebuie acceptate ca atare, adică convenţional. Cuvântul este şi termen, adică literă, şi duh, carevasăzică viaţă. Confesiunea nu mântuieşte, dar deschide orizonturile mântuirii.

Vorbind de credinţă religioasă, perspectiva trebuie să se orienteze către fondul afirmativ al acesteia. Chiar dacă abordarea tinde de multe ori către negarea unor aspecte neacceptate de spiritul religios, atingând inclusiv amănunte fără relevanţă, scopul este tot acela de a afirma binele care s-ar opune răului, recte virtutea opusă păcatului. Se fac des trimiteri la interdicţiile pe care le propovăduieşte Biserica. De pildă, sunt exasperante alineatele prohibitive din unele îndrumătoare de spovedanie. Sute de observaţii minore care aruncă asupra discernământului şi libertăţii creştinului paloarea debilă a iscodelii meschine. Parcă văd că vechiul record iudaic ce ridica la 613 numărul obligaţiilor religios-legale va fi depăşit de noii atleţi ai literei ucigaşo-mântuitoare – dacă nu cumva problema e deja rezolvată de ceva vreme în mentalitatea formată pe calapodul fricii de pedeapsa divină. În fond, însă, credinţa religioasă interzice pentru că afirmă.

Dumnezeu şi omul se găsesc adesea în opoziţie şi asta nu în avantajul dorinţei celui din urmă de a găsi un sens vieţii. Teama de moarte e un teren bun de exploatat religios. Marele viciu nu este păcatul repetat, ci moartea şi incertitudinile cotidiene. Dumnezeul proclamat şi omul; şi unul, şi altul afirmă prin gura profeţilor proprii, credincioşi sau atei, versiuni de adevăr, negându-şi reciproc calităţi specifice. Deja înveteratul jargon politic al drepturilor omului a primit din partea unora opozanta replică a drepturilor lui Dumnezeu. Oare istoria patimilor lui Iisus indică rezistenţa omului la mântuire, autentificând formula de mai înainte? Credinţa îl afirmă pe Dumnezeu prin negarea omului natural, după cum omul natural îl interzice pe Dumnezeu? Putem să spunem că da. Se vorbeşte în Biblie de inamiciţia dintre Dumnezeu şi lume, de lepădarea de sine şi de luarea crucii, de flagranta diferenţă dintre căile Domnului şi cele ale omului, de distanţa devenită neant dintre cer şi pământ, posibil de înlăturat doar prin aneantizarea omului firesc.

Paştele poate fi abordat şi din acest punct de vedere, doar că planul nu mai trebuie să fie cel al tensiunilor dintre sacru şi profan, ci al evenimentului nud al Învierii. Actul acesta înlătură aneantizarea prin restaurarea firescului, viaţa veşnică devenind proprie naturii umane. Incredibilă în ordinea logicii şi a experienţelor fireşti, Învierea se raportează la viaţă pur şi simplu. Fără suportul unui autor divin, viaţa este un accident natural, determinat poate de germenii potenţiali colportaţi de materie. Omul nu ar putea astfel avea un destin, ci ar dispune doar de o matrice disputată de hazard şi de necesităţi mecanice. Probabil că, într-o măsură, lucrurile stau şi aşa. Dar, lăsând deoparte urgenţa psihologică a găsirii unui sens pentru om ca persoană şi nu ca specie, Învierea, pe care o mai numim şi Paşte, are la origine un eveniment, misterios într-adevăr, dar întâmplat aievea, nişte martori iniţial sceptici, care şi-au difuzat experienţa inclusiv prin scris, şi o receptare publică ce contrazice emiterea cu uşurinţă a ipotezelor minciunii, iluziei, credulităţii indistincte, iresponsabilităţii etc. De aici începând, se naşte credinţa, fie ea instituţionalizată, diversificată confesional sau viciată secular. Aşa că vă adresez, în chip de salut pascal, mărturia credinţei: Hristos a Înviat!