Actualitate Coronavirus Nr. 152

Note de jurnal din vremea pandemiei

Singurătatea nu m-a izbit atât de tare cât stranietatea situației. Ne-am mutat cu toții dintr-odată într-o distopie SF – și cred că nici cei mai mari fani ai filmelor SF și ai distopiilor nu sunt mai pregătiți decât noi, ceilalți, să facă față acestui transfer brusc al ficțiunii apocaliptice în realitate.

Pandemie în epoca tehnologiilor avansate… Și totuși, viața online ne salvează (de data aceasta). Virtualul ca salvare.

E vreme de pandemie, e vreme de pauză, e vreme de criză. Brusc. Noi ne-am oprit, planeta se odihnește, înverzind primăvăratic. N-au făcut asta ecologiștii, n-au făcut-o anticapitaliștii, n-au făcut-o militanții stângiști pentru diverse cauze. Ci un simplu virus, transferat de la animal la om. (L-au pus chinezii? L-au pus americanii? Ori pur și simplu natura acaparată de om a reacționat? Sau? Sau?) Ipotezele, idiosincraziile, teoriile conspirației n-au decât să înflorească, deși nu cred că ar mai avea vreo importanță.

Mai evident mi se pare că natura își ia într-un fel revanșa asupra omului, pentru care totul devenise artefact și construct social, un mod de a spune că omul se declara stăpânul tuturor lucrurilor. În aceste zile, a devenit limpede că: natura există, natura respiră, natura reacționează. Iar omul își revizuiește locul, puterile și însemnătatea lui pe Pământ.

Cât despre noi, trebuie să ne confruntăm cu propria singurătate, cu interioritatea noastră și cu nevoia (socială) de celălalt. La nivel micro, individual, fiecare trebuie să se descurce cu el însuși. Noi, cei din zona culturală, suntem obișnuiți – până la perversitate! – cu acest tip de singurătate reflexivă, cu munca intelectuală, cu introspecția și contemplația (estetică și nu numai), așa că suntem aproape imuni la acest pericol. Cel care scrie e un om dotat cu metode de apărare în fața vieții – un adevăr pe care își permitea să-l noteze, chiar și la modul ei frivol, și Françoise Sagan (m-a frapat când am dat de el, în „Patul răvășit”, pe vremea când traduceam romanul). Vulnerabili sunt ceilalți, cei mulți.

Pauza noastră (în pauza planetei) e o reală confruntare cu propriul trecut (de citit la nivel individual, dar nu numai), un câmp de luptă în care fiecare își decide victoria, după cum poate.

Stare de asediu. Război. Războiul cu un dușman invizibil.

N-am vrut niciodată să trăiesc un război, în timpul vieții mele. Din 2015 încoace – de la atacurile teroriste de la „Charlie Hebdo” –, am simțit că lumea în care trăim nu mai e la fel. Ceva se stricase în Occidentul pe care-l cunoșteam și-l iubeam. Jucăria democrației occidentale s-a tot stricat de atunci, am simțit pe pielea mea cum se tot pierdeau lucruri prețioase (libertățile, umorul, încrederea, laicismul, drepturile omului etc.). Virusul acesta non-uman a desăvârșit pierderea, punându-ne în față o oglindă, arătându-ne de fapt pe noi nouă înșine, ca o hârtie de turnesol, scoțând la iveală găunoșenia, și excesul, și obscenitatea (cu termenul lui Baudrillard). Coronavirusul e atât de egalitar încât îi atacă și pe bogați, și pe săraci, și pe celebri, și pe anonimi.

Postmodernismul a vorbit atât de mult de exterioritate, de suprafețe, de globalism, de viteză. Acum e probabil un moment de răscruce, de pauză, de repliere către interioritate. Omenirea toată stă acasă, s-a oprit, se repliază către interior, reflectează, contemplă, observă lucruri pe care nu le mai văzuse de mult.

În ultimul timp, îmi doream o mare liniște. Într-un fel, ea a venit; săptămânile de izolare sunt o mare liniște – uneori frumoasă și exaltantă, alteori amenințătoare ca un lucru necunoscut.

E vremea noilor idei, e vremea noilor teorii (postumanismul pare să se descurce). E vremea noilor poziționări strategice în lume, în politica mondială. Și totuși, n-am chef deloc de asta. Din păcate, nu sunt suficient de optimistă, nu cred într-un reset al omenirii.

România, ca de obicei, e țara celui mai trist dezastru, celei mai triste incompetențe. De câțiva ani, mor întruna oamenii (vezi Colectiv) – la vedere! – din cauza eternei incompetențe, eternei lașități, eternei lăcomii, eternului egoism. În România suntem mai singuri decât oriunde. Sauve qui peut…

 

Ilustrația: @Petra Lampinen (după scena finală din „Melancolia” de Lars von Trier), via Laura Lindstedt (Facebook)

Susține Literomania

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan), „Un anume domn Piekielny” de François-Henri Désérable (Humanitas Fiction, 2018). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: