„Notre-Dame du Nil” de Scholastique Mukasonga (fragment)

Roman distins în 2012 cu Prix Renaudot și Prix Ahmadou Kourouma, iar în 2013 cu Prix Océans, „Notre-Dame du Nil” de Scholastique Mukasonga a fost ecranizat în 2019 de către realizatorul Atiq Rahimi.

În Rwanda, în anii ’70, un liceu de fete situat la 2 500 de metri altitudine, aproape de izvoarele Nilului, se ocupă de educația tinerelor din familiile înstărite. Părinții lor speră că, în acest loc izolat – liceul catolic Notre-Dame du Nil –, aflat departe de tentațiile capitalei, fetele să rămână pure, iar educația primită să le ofere un atu în plus în vederea „căsătoriilor bune“ care le așteaptă. Însă, în acest spațiu închis și aproape exclusiv feminin, se petrec o serie de transgresiuni ce anunță – dincolo de conflictele inerente dintre adolescente – teribila tensiune etnică și politică dintre populațiile hutu și tutsi, ca un preludiu – tăios și fără menajamente – la genocidul ruandez.

„Scholastique Mukasonga scrie într-un limbaj luminos, pătrunzător, pentru a salva de la uitare. «Notre-Dame du Nil» este un roman de o frumusețe aspră, cu un suspans tulburător.”

Jérôme Garcin, „Le Nouvel Observateur”

⁎

Când fata s-a apropiat de colibă, a zărit un bătrânel mărunt pe jumătate lungit pe o bucată de rogojină. Era învelit într-o pătură maronie și avea pe cap o căciulă de lână cu un ciucure mare, roșu. Un clește de lemn îi strângea nările.

Virginia a înaintat încet, tușind ușor, ca să-și facă simțită prezența. Bătrânelul nu părea să-și fi dat seama de sosirea ei.

– Rubanga, a zis ea încet, Rubanga, am venit să te salut.

Rubanga a ridicat capul și a privit-o lung pe Virginia.

– Ai venit să mă saluți, tu, așa o fată tânără și frumoasă! Atunci lasă-mă să te privesc, a trecut atâta vreme de când n-am mai văzut pe aici o fată tânără și frumoasă ca tine. Așază-te în fața mea, pentru ca soarele să-mi arate chipul tău.

Virginia s-a ghemuit, cu fesele pe călcâie.

– Acum îți pot vedea chipul. Vrei tutun, ca mine? Cum vezi, am nările pline. Odinioară, și doamnelor le plăcea să-și umple nările cu tutun.

– Nu, Rubanga, astăzi tinerele nu mai prizează tutun. Uite, ți-am adus asta, a zis ea întinzându-i sticla de bere Primus și împletitura de frunze de tutun, învelită într-o bucată de scoarță de banan.

– Ai venit să-mi aduci o sticlă de Primus până aici, în fundul mlaștinii! Nu ești fata mea. Cum te numești? Ce vrei de la mine?

– Mă cheamă Virginia, numele meu adevărat este Mutamuriza. Sunt la liceu. Știu că tu cunoști multe lucruri din vremurile străvechi. E ceea ce spune toată lumea la Gaseke. Am venit să-mi vorbești despre reginele de altădată. Când mureau, ce se întâmpla? Știu că tu cunoști lucrurile acestea.

– Nu se spune că regina a murit. Niciodată. Nu mai spune niciodată așa, o să-ți poarte ghinion. Vrei să știi ce făceau cu ele?

– Spune-mi. Am nevoie s-o știu.

Rubanga și-a întors fața, a înlăturat cleștele care-i strângea nările și, apăsând cu arătătorul pe fiecare nară, a scos din ele un firișor maroniu. Și-a șters ochii lăcrămoși cu dosul mâinilor, și-a dres glasul, a scuipat cât colo, și-a strâns picioarele și și-a prins capul între mâinile descărnate. Vocea lui, la început firavă și tremurătoare, a devenit mai puternică.

– Nu mă întreba. E un secret. Un ibanga. Un secret al regilor. Eu sunt unul dintre paznicii secretelor regilor. Sunt un umwiru. Îmi cunoști numele, numele meu poartă acest secret. Nu știu toate secretele regilor. Nu le știu decât pe cele a căror pază mi-a fost încredințată. Acești abiru nu-și livrează secretele. În familia mea, nu se spuneau secretele pe care regele le încredințase memoriei noastre. Știu că sunt unii care și-au vândut secretele albilor. Iar albii au așternut în scris aceste secrete. Ba chiar au făcut o carte din ele, din ce mi s-a spus. Dar albii, ce înțeleg ei din secretele noastre? O să le poarte ghinion. Este chiar un umupadri ruandez care s-a dat drept un umwiru. Și el a așternut pe hârtie aceste secrete. Asta ne-a purtat ghinion. În alte vremuri, regele ar fi pus să fie ucis. Soldații lui batwa i-ar fi scos ochii și i-ar fi smuls limba, după care l-ar fi aruncat în râul Nyabarongo. În sfârșit. Eu, unul, am păstrat secretul a cărui pază mi-a încredințat-o regele. Acum ei își bat joc de mine. Abapadri spun că sunt un vrăjitor. Primarul m-a trimis de mai multe ori la închisoare. Nu știu de ce. Se spune că sunt nebun. Dar memoria mea n-a uitat nimic din ceea ce regele a încredințat familiei mele. Pentru un umwiru, uitarea înseamnă moartea. Regele îi convoca uneori pe toți supușii săi abiru la curte. Le oferea vaci și ulcioare cu mursă. Erau tratați cu onoare de toți oamenii puternici de la curte. Dar marii abiru, cei care cunoșteau toate secretele – erau în număr de patru, cel mai mare era Munanira – își verificau mereu memoria. Era ca la examenul național, de care se vorbește atâta astăzi. Nefericirea îl pândea pe acela care dădea semne de uitare. La cea mai mică ezitare, la cea mai mică omisiune, era destituit, concediat, spre rușinea lui și a familiei sale.

Acum nu mai există regi, acei mari abiru au murit, au fost uciși sau au plecat în exil. Și atunci îmi spun secretele florilor roșii de erythrina. Mă uit atent să nu fie cineva care să mă audă, în afara florilor roșii ale arbustului, care sunt sângele lui Ryangombe, stăpânul Spiritelor. Dar deseori copiii mă urmăresc și se ascund ca să audă ce spun, iar când îi descopăr și îi gonesc, o iau la fugă strigând: „Umusazi! Umusazi! Nebunul! Nebunul!”. Și dacă le povestesc mamelor ce au văzut, ce au auzit, ele îi vor sfătui: „Să nu spuneți nimic din ce-ați văzut, nu repetați ce ați auzit, nimănui, nici vecinelor, nici învățătorului, nici lui umupadri. Să nu spuneți absolut nimic. Uitați tot ce ați văzut, tot ce ați auzit. Nu vorbiți niciodată despre asta.” Prin urmare, de ce ai venit să mă vezi? Și tu vrei să-ți dezvălui secretele pe care le păstrez? Vrei să le vinzi unor Bazungu? Vrei să scrii o carte despre ele? O tânără frumoasă ca tine vrea să atragă nenorocirea asupra ei?

– Nu voi spune nimănui secretele tale. Dacă mi le dezvălui, le voi păstra pentru mine, în adâncul memoriei mele, nu le voi mai zice nimănui. Am venit la tine fiindcă eu cred că sunt trimisă de o regină, o regină de altădată.

– O regină de altădată? I-ai văzut umuzimu-ul?

– Lasă-mă să-ți povestesc. Am fost la un alb împreună cu prietena mea. E un nebun de legat. Crede că noi, tutsi, suntem egipteni, că am venit din Egipt. Știi tot ce au inventat albii despre tutsi. Pe domeniul lui, a găsit mormântul unei regine. I-a scos din pământ oasele, dar nu le-a dus la muzeu. A construit deasupra mormântului un monument. Ne-a explicat că așa făceau acele regine negre care se numeau Candace. Voia s-o întruchipez pentru el pe regina Candace. Ne-a arătat fotografii. Nu știu ce trebuie făcut cu oasele unei regine. Am auzit spunându-se că odinioară un piton veghea asupra ei. N-am văzut niciun piton, dar, în ce mă privește, am văzut regina. În visele mele, am văzut-o pe regină. N-o văd, la drept vorbind. E ca un nor. O fâșie de nor care se risipește pe panta muntelui și, prin acest nor, din când în când, soarele luminează. Un nor strălucitor, dar eu știu că e regina. Și uneori, în spatele măștii de picături de lumină, îi disting chipul. Cred că îmi cere să fac ceva pentru ea. Nu mă mai lasă în pace. Tu, care cunoști secretele regilor, spune-mi ce trebuie să fac.

– A cui ești?

– Am venit la mătușa mea paternă, Mukandori.

– O cunosc pe mătușa ta. Știu cine e familia ta. Ești de neam bun. Așa sunt și eu. Iată de ce îți voi spune ceea ce pot să-ți spun. Dar să nu mai spui cuiva. Nimănui, înțelegi. Iar mătușa ta, care e mereu la misiune, care poartă un șirag de mătănii în jurul gâtului, să nu știe că ai venit aici. Nu le povesti nimic albilor, care vor să știe tot, dar care nu înțeleg nimic. Vreau să-ți vin în ajutor, și mai ales acelui umuzimu al reginei. Cred că albul acela i-a trezit umuzimu-ul din somnul lui de veci. Când Spiritele sunt trezite din somnul lor de moarte liniștit, sunt furioase. Se pot transforma în leopard, în leu, așa se credea odinioară.

„Eu am participat la funeraliile unei regine. Asta se întâmpla cu multă vreme în urmă. Nu trebuia să zici că regina murise. Se spunea: „A băut mursă”. Eram tânăr pe atunci. Îl însoțeam pe tatăl meu. El mi-a zis: „Vino, tot ce mă vei vedea făcând va trebui să faci și tu într-o zi. Apoi îți voi transmite secretul. Cel pe care regele i l-a dat spre păstrare familiei noastre. Și tu, la rândul tău, îl vei transmite unuia dintre fiii tăi”. Tatăl meu s-a înșelat: n-am făcut niciodată ce făcea atunci tatăl meu. Fiii mei au mers la școala albilor. Le e rușine cu tatăl lor. Secretul va dispărea odată cu mine. Dar tu ești tânără, ai venit până aici, o să-ți spun cum era însoțită o regină până la locul de veci, fii foarte atentă, cred că vei găsi în poveste și ceva care să te ajute.

„Corpul reginei, mai întâi, era uscat. Slujitorii abiru aprindeau un foc sub patul în care se odihnea trupul neînsuflețit. Îl întorceau, ca să se usuce bine peste tot. Îl înfășuraseră într-o stofă din fibre de ficus. Dar tatăl meu era un mare umwiru. Adusese o vacă pentru regină. Îmi dăduse să transport un vas mare pentru lapte, un igicuba, care fusese cioplit special, în care nu se turnase niciodată lapte. Tatăl meu mulgea vaca pentru a-i oferi laptele reginei. Aici trebuie să mă asculți cu atenție. Era o femeie cu noi. O tînără fată virgină. Nu era o umwiru. Nu există femei umwiru. Era o însoțitoare a reginei. Fusese aleasă pentru că era compania ei preferată, inkundwakazi a ei. Ei îi dădeam vasul mare, plin cu lapte. Fata se ducea să-l ofere reginei. Era pentru umuzimu-ul reginei. Ai fost atentă? Era o tânără virgină, însoțitoarea preferată a reginei, cea care îi ducea laptele. După aceea, am mers în locul pe care sorții îl desemnaseră ca loc de odihnă veșnică pentru regină. Călătoria a durat patru zile. În fiecare seară, eram primiți într-un adăpost care fusese construit pentru a o întâmpina pe regină și pe slujitorii ei abiru. Erau acolo ulcioare de bere, de sorgo, de banane, sau de mursă, care ne așteptau. După ce plecam, adăpostul era distrus. Acolo unde regina trebuia să rămână, construiam o colibă și un loc împrejmuit. O colibă pentru regină, o colibă pentru noi, abiru. Tatăl meu se ocupa doar de mulsul vacii, eu să-i dau vasul cu lapte fetei, iar fata să-l ducă la patul reginei. Am stat patru luni în preajma reginei. Primeam bere și de-ale gurii din belșug. La capătul a patru luni, un trimis al regelui a venit să ne spună că doliul se terminase. Am plecat. Am părăsit casa reginei, care ar fi urmat să se prăbușească de la sine. Ficușii din locul împrejmuit urmau să devină arbori înalți. În scurtă vreme, s-ar fi făcut o pădure mică: kigabiro al reginei. Să nu îndrăznească nimeni să pătrundă acolo! Și mai era un arbore mare, un arbore de erythrina, pe acela nu-l plantasem noi. Era deja foarte mare. Cred că din cauza acestui arbore aleseseră abiru să depună trupul reginei în acel loc. În anotimpul secetos, se umple de flori: e singurul dintre toți arborii care a acceptat să-l primească pe Ryangombe atunci când bivolul l-a rănit de moarte, florile roșii sunt sângele lui. Spiritul reginei n-a rămas în mormânt, lângă oasele sale, florile roșii au primit umuzimu-ul reginei. Blestemat să fie cel ce le va tăia cu toporul!

„Cât despre însoțitoarea reginei, nu știu ce s-a întâmplat cu ea. Nu pot să-ți spun. Poate că a rămas lângă regină. Nu mă întreba.

„Iată ce am văzut, iată ce știu și ce-ți pot spune. Dacă ți-am dezvăluit toate acestea, am făcut-o pentru că te cred că ai văzut spiritul reginei. Omul acela alb i-a trezit umuzimu-ul. Trebuie să se liniștească, să-și regăsească somnul de veci. Dacă regina te urmărește în vise, e poate pentru că își caută însoțitoarea, aceea care era preferata ei, care era mereu în preajma ei, care o sprijinea, fiindcă reginele se deplasau cu dificultate din pricina greutății inelelor de metal care le ajungeau până la genunchi, o caută pe cea care-i aducea laptele, chiar și după moarte, când somnul de veci nu-i înghețase încă spiritul. Trebuie ca umbra reginei să se risipească în bruma Morții și să se piardă din nou în ea, dacă nu, va continua să te urmărească și să-i urmărească pe cei vii, te va chinui până când îi vei călca pe urme, pe tărâmul celor morți. Dacă te întorci la mine, o să-ți spun atunci ce trebuie să faci.

– O să mă întorc, dar promite-mi că o să îndepărtezi de mine această regină, sau că o faci să-mi fie favorabilă.

– O să-ți spun ce va trebui să faci și-ți voi da ce trebuie pentru asta, doar sunt un umwiru.

Fragment din romanul „Notre-Dame du Nil” de Scholastique Mukasonga, traducere și note de Adina Dinițoiu, Editura Humanitas Fiction, București, 2024

Scholastique Mukasonga este o scriitoare franco-ruandeză născută în 1956 în sud-vestul Rwandei, pe malul râului Rukarara. În 1959 au loc primele masacre împotriva etniei tutsi. În 1960, familia ei este deportată, împreună cu mulți alți tutsi, la Nyamata, în districtul Bugesera (în sud-estul Rwandei). Reușește să supraviețuiască, în ciuda nenumăratelor persecuții. Intră la liceu la Kigali – deși procentul elevilor tutsi admiși la liceu este de doar 10% –, apoi la școala de asistente sociale la Butare. În 1973, elevii tutsi sunt alungați din școli, iar funcționarii din posturile lor. Scholastique Mukasonga pleacă în exil, în Burundi, pentru a scăpa de la moarte. Își termină studiile de asistentă socială în Burundi și lucrează ulterior pentru UNICEF. Ajunge în Franța în 1992 și susține din nou concursul de asistentă socială, diploma obținută în Burundi nefiind recunoscută de către administrația franceză. În 1994, 37 de membri ai familiei sale (inclusiv părinții) sunt uciși în timpul genocidului împotriva etniei tutsi. Abia peste zece ani, în 2004, are curajul să se întoarcă în Rwanda. În urma acestei călătorii, scrie prima ei carte, o autobiografie, Inyenzi ou les Cafards (2006; nominalizată la Los Angeles Times Book Prize, în 2016). Pentru romanul Notre-Dame du Nil obține, în 2012, Premiul Renaudot și Premiul Ahmadou Kourouma. Romanul a fost ecranizat în 2019 de către realizatorul Atiq Rahimi. Scholastique Mukasonga e autoarea a zece cărți (romane și nuvele, apărute la Gallimard), printre care se numără: Ce que murmurent les collines. Nouvelles rwandaises (2014), Coeur Tambour (2016), Un si beau diplôme (2018), Kibogo est monté au ciel (2020), Sister Deborah (2022), Julienne (2024). În 2021, Scholastique Mukasonga se alătură juriului Premiului Femina. În același an, primește Premiul „Simone de Beauvoir” pentru libertatea femeilor. Trăiește în Normandia.