O proză de Anamaria Rodu

Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.

În acest număr al Literomaniei, vă propunem o proză scurtă semnată de Anamaria Rodu.

Câmp plin de flori

Anamaria Rodu

În acea dimineață m-am trezit cu o fâșie caldă de soare pe obraz. Îmi simțeam corpul greu și îmi era aproape imposibil să mă dezmeticesc. Mi-am întins articulațiile de-a lungul patului, scoțând un chițăit de relaxare. M-am frecat la ochi și am învelit apoi spatele gol al iubitului meu care încă dormea buștean lângă mine. Am pășit pe vârfuri până la ieșirea din dormitor ca să nu îl deranjez. Cred că uitase că urma să mergem la picnic la marginea unei păduri situate la ieșirea din oraș, departe de zgomotul de mașini, utilaje și claxoane.

După un timp, am mai împachetat și ultimele lucruri pentru picnic și l-am lăsat pe Felix să ducă lucrurile la mașină. M-am uitat în oglinda din hol, mi-am dat părul după ureche puțin timidă și mi-am așezat pălărioara din denim. Nu se asorta cu nimic din ținuta mea, eram toată în trening. Nu eram chiar atât de cochetă, dar Felix m-a complimentat oricum. Mi-a zis că arăt ca o ciupercuță. Încruntată, i-am scos limba și am plecat împreună. Pe drum am fredonat melodiile pe care le-a pus Felix la radio-ul mașinii. Din când în când îmi mai oferea un zâmbet când făceam contact vizual, adică atunci când nu se uita drept în față atent la șosea. Am continuat să mă uit pe geam tot drumul, până în momentul în care Felix mi-a atras atenția că am ajuns și că trebuie să așezăm picnicul.

Când m-am dat jos din mașină, am scos un suspin de mirare la cât de frumos era peisajul. Pe de o parte, aveam o imagine panoramică a orașului, iar în partea stângă, puțin după parcarea mașinii, era un lac unde câțiva oameni pescuiau deja, deși erau doar primele ore ale dimineții. Puțin mai departe de lac se vedea o pădure întunecată. Felix a întins pătura de picnic undeva sub un copac, nu departe de mine și m-a strigat să așezăm mâncarea pe care urma să o gătim. Am desfăcut și măsuța de plastic și m-am apucat să tai legumele pentru salată. Felix mi-a înmânat paharele de plastic să le așez pe masă, iar după aceea s-a îndreptat spre pădure să adune lemne pentru un eventual foc de tabără. Chiar aveam nevoie de puțină singurătate, să pot asculta muzica de la casele vecine și să ascult păsările care ciripeau. Începuse o adiere rece de vânt care spulbera aranjamentul meu de șervețele făcut special pentru a servi masa mai târziu. Chinuindu-mă să le adun împrăștiate de pe jos, am simțit în preajma mea o prezență străină, dar primitoare. Nu m-a strigat pe nume, dar m-am uitat la ea odată ce am simțit-o mult prea aproape de mine.

Era cam de aceeași înălțime cu mine. Am încruntat puțin privirea. Nu-mi venea să cred ce nuanță strălucitoare de roșu are părul ei, lung până aproape de coate și cât de multe lănțișoare avea la gât. Iar acel breton pe toată fruntea, care se oprea la nivelul sprâncenelor o făcea să pară o zeiță. Nici nu cred că purta machiaj, deși se vedea că a încercat să aplice un fond de ten ca să își acopere acneea… Nu o puteam întreba nimic, nici măcar nu știam ce. Când a văzut că o privesc atât de insistent, și-a dat părul după ureche, timidă, și a privit în jos către pantofii ei. Nu am putut să nu-i remarc converșii negri, care se asortau cu blugii ei bleumarin, rupți la genunchi. Cât de mult îmi doream și eu să port converși! Amândouă purtam același hanorac, ce coincidență.

În timp ce o analizam cu privirea pe adolescenta misterioasă, am început să-mi rod unghia. Deși Felix a reușit să mă ajute să abandonez acest viciu, mai aveam momente de concentrare maximă când îmi venea să-mi rod unghia. Și necunoscuta a început să facă la fel. Ce ciudat…

– V… Vrei să te servesc cu ceva? am întrebat-o cu puțină frică.

Adolescenta a dat din cap și a arătat cu degetul spre fursecuri. S-a așezat pe pătura de picnic

și m-a așteptat să stau lângă ea. Nu avea deloc deschidere să vorbească, ba chiar se uita doar în jos și mai privea în spate la oamenii care pescuiau pe lac. Încercam să nu o privesc prea mult, deja se simțea probabil pe teren străin, deși mie mi se părea atât de familiară…

– Wow… Ce frumos! a exclamat ea către un cuplu care alerga după un câine pe marginea lacului. Ce mi-aș dori să am și eu un prieten!

Am schițat un zâmbesc când am auzit remarca ei. Se pare ca a avut mai mult curaj decât mine să spargă gheața către o conversație cu o străină. Într-adevăr, acel cuplu fuziona și le puteai auzi și râsetele iubirii lor, o iubire de neclintit și eternă chiar și dincolo de viață. Dar mi-am amintit brusc că și eu simt același lucru cu Felix.

– Păi și nu poți să îți faci? am întrebat-o.

Adolescenta a oftat adânc și și-a lipit fruntea pe genunchi. Cred că am intimidat-o prea tare și prea dintr-odată. Poate nu trebuia să fiu așa de impulsivă. Ceva m-a făcut să o mângâi pe spate. A ridicat capul și m-a privit, cu ochii aproape înlăcrimați.

– Nu mă dorește nimeni. La 16 ani mă simt extraordinar de singură…

Mi-am încordat buzele în jos, chiar mă întrista situația ei. Ceva mă durea în piept atunci când o auzeam plângând, ca și când și eu am trăit prin prisma ei toată suferința pe care mi-a descris-o. Îmi aduceam aminte că și eu, la fix aceeași vârstă, simțeam o singurătate cronică și credeam că asta îmi este scris să simt.

– La școală învăț foarte bine, am încercat să merg la olimpiade, dar… Nu fac parte din niciun grup…, a adăugat aceasta. Colegii își bat joc de mine că scriu o carte…

Am ridicat privirea și m-am uitat lung la ea. Am simțit un fior pe șira spinării și cum mă înțepau obrajii de mirare și de surprindere. Mi se tăia respirația și nu știam ce să-i mai spun acelei fete.

– Și eu am scris o carte! am exclamat pe un ton ridicat și râzând apoi de bucurie.

Adolescenta și-a schimbat poziția. Dacă până în acel moment era ofilită și temperamentul ei era destul de înghețat, când m-a auzit, s-a apropiat de mine cu niște ochi sclipitori și curioși. Chiar eram entuziasmată că o fată așa de tânără mai este interesată de artă, având în vedere generația modernă materialistă care își dorește să influențeze lumea cu ultimele achiziții scumpe. Mi-ar fi plăcut ca atunci când eram de vârsta ei să am și eu pe cineva cu aceleași pasiuni ca și mine, mai ales scrisul. Nici nu a mai fost nevoie să o invit la dialog, căci adolescenta a adăugat:

– Cartea mea este povestea de viață a mai multor adolescenți care se luptă cu viciile. Cel mai mult îmi place de personajul meu Locktar, dar și de Maureen!

Nu mi-a luat mult timp până să îmi dau seama că amândouă vorbeam despre aceeași carte și eu stăteam de vorbă cu nimeni altcineva decât cu mine însămi! Nu-i puteam spune direct că nu stă de vorbă cu o străină. Trăgeam speranțe că își va da seama pe parcurs…

– Eu cred că vei reuși să-ți publici romanul, am încurajat-o.

Anamaria de 16 ani nu știa că peste nici doi ani urma să public și să fie un succes primul meu roman. Nu voiam să o alung din prezentul meu, mai merita să rămână cu mine puțin…

– Cât despre singurătate, să știi că există cineva acolo care te iubește și care a reușit să te vindece…, i-am adăugat.

Voiam să risc și să-i spun cine sunt. Observând că tace, mi-am scos portofelul din geantă și din el am luat poza iubitului meu. Anamaria de 16 ani trebuia să știe cine este Felix.

– El este iubitul și cel mai bun prieten al meu. Este și el un scriitor și are o carte publicată, la fel ca noi două. Mi-a zis acum ceva timp, când ne-a citit cartea, că e preferata lui!

Anamaria cea mică a zâmbit larg și nu era deloc surprinsă că, de fapt, vorbea cu persoana care își dorea cel mai mult să devină. Cred că a știut că urma să ne întâlnim iarăși într-un moment de regresie. Nu aveam grupul de prieteni la care am visat, dar măcar ne înțelegeam cu cineva apropiat nouă. Amândouă am rămas la fel de introvertite.

– Deci am reușit să publicăm „Piese de puzzle” și să avem și un iubit! a concluzionat ea.

Am dat din cap că da. Avea nevoie de o confirmare că ceea ce trăia în prezent nu era doar un vis, că iubirea aceea despre care citea în romanele clasice de dragoste pe sub bancă la liceu chiar există și că a fi autoare este un titlu atât de frumos!

– La facultate am intrat? m-a întrebat.

Mă simțeam ca și când le știam pe toate, ca acel bătrân care e rugat de nepoți să spună povești din copilărie și care are răspunsul la orice curiozitate.

– Da, am intrat la psihologie! Și am absolvit-o, iar Felix a venit cu noi la cursul festiv și s-a mândrit cu asta.

– Deci și bacul înseamnă că l-am luat! Dacă ai ști cât de mult mă stresez cu el, învăț în fiecare zi aproape…, Anamaria de 16 ani a bătut din palme și a început să râdă.

Începea să-și recunoască meritele singură, fără să o ghidez eu. Încrederea ei de sine devenea din ce în ce mai puternică. Dacă ar fi știut cât de promițător suna viitorul, ar fi țipat de bucurie.

– Și vrem să devenim psiholoage? Cum rămâne cu limbile străine?

Am oftat adânc. Nu voiam să îi distrug entuziasmul, mai ales acum că a lăsat timiditatea de o parte. Doar eu știam în acel moment cât mi-am schimbat preferințele în ultimii trei ani și câtă frustrare am simțit că psihologia nu ni se potrivește pe deplin.

– Vrem să fim profesoare, ne plac mult copiii, atât de mult încât ne dorim și pe viitor câțiva! Nu ne mai dorim să fim psiholoage…

Anamaria de 16 ani a oftat și ea. Se simțea neputincioasă și urma să izbucnească în plâns, mai ales că nu am pomenit nimic de limbile străine, una dintre pasiunile ei cele mai mari. I se strângea sufletul știind că munca ei a fost pe degeaba și că atunci nu mai aducea cu nimic din ce și-a dorit. Și-a frecat palmele de blugi și s-a ridicat de pe păturică, semn că voia să plece…

– Dar nu te întrista, draga mea! i-am spus, apucând-o de braț să se așeze iar jos și să nu plece. Vom da admitere la a doua facultate și vom studia limba germană acolo, pe lângă chineză!

Anamaria de 16 ani a repetat aproape în șoaptă ultimul cuvânt pe care i l-am spus, făcând ochii mari. Am răsuflat ușurată, înseamnă că i-am atras din nou atenția și i-am recăpătat încrederea. I s-a părut doar că nu suntem bune de nimic, doar nu eram în locul potrivit să ne valorificăm talentele. Părea fericită cu deciziile pe care le-am luat în lipsa ei. De fapt, nu cred că a lipsit vreodată din viața mea. Doar am fost mult prea preocupată cu viața de adult ca să-mi dau seama că pe parcurs i-am îndeplinit unele dintre cele mai mari dorințe, pe care și le nota seară de seară într-un jurnal.

– Deci va fi bine…? m-a întrebat ca un copil dezorientat și abandonat.

Mă pregăteam să-i împachetez câteva felii de tiramisù, desertul ei preferat, pentru când se decidea să plece. Avea un drum lung de parcurs. Și nu pentru mult timp, ci pentru totdeauna. Dar când am dat să i-l înmânez, am realizat că dispăruse… Nu am știut unde s-a ascuns, singura companie pe care o mai aveam în acel moment era doar vântul. Doar un lucru se schimbase în tot acel peisaj… Peste tot pe unde pășise înainte Anamaria de 16 ani a crescut un câmp… Un câmp plin de flori.

Anamaria Rodu este absolventă de Psihologie, la UAIC Iași, și, în curând, studentă la Jurnalism și Științele comunicării; este pasionată de scris și a debutat în literatură cu volumul „Piese de puzzle”.