Nr. 210-211 Sticla de lampă

Sticla de lampă

Reach content for Google search „alexandru vlad”, „sticla de lampa”, „alexandru vlad carti”



Literomania vă propune o nouă rubrică de recuperări, „Sticla de lampă”, dedicată lui Alexandru Vlad (1950-2015). Veți putea citi, în această rubrică, câteva articole ale scriitorului Alexandru Vlad apărute prin diverse publicații înainte de 1989, dar și după, articole strânse apoi într-un volumaș, acum greu de găsit, numit „Sticla de lampă” și apărut în 2002, la Editura Grinta.


Mi se părea firesc ca lampa lui Aladin să facă minuni, lampa lui Diogene să se priceapă la oameni, din moment ce lămpile au o lumină vie, respirândă, care se poate percepe sonor, o poți asculta dacă ciuleşti urechea.


Sticla de lampă

 

De câteva ori bunica mi-a acordat privilegiul de-a șterge sticla lămpii.

Reziduurile luminii, pentru că veghea pâlpâită, când flacăra fila ca un fluture, lăsau urme negre, sau pur și simplu întunericul nopților îşi lăsa polenul ca negativul unei brume.

Sticla de lampă era fragilă. Neînchipuit de subțire, concentrând străluciri curbe, având undeva micul sigiliu oval pe care îl căutam aşa cum cauți bănuțul germinativ al unui ou, un sigiliu în filigran sau ştiu eu ce, un intim semn de recunoaştere. Mai şters sau mai evident – era întotdeauna acolo. Forma acestei sticle sacrosancte mă umplea întotdeauna de o încântare liniştită. De la marginea care intra în suportul lămpii, circulară, se împlinea bulbul sferic care adăpostea flacăra, ca un fruct străveziu şi care aluneca, se declina, devenind cilindru în cel mai gingaş descrescendo pe care l-am cunoscut. Îmi dădea o senzație complexă, nu doar vizuală și tactilă, ceva asemănător cu ceea ce simți urmărind cum scade apa dintr-un recipient. Luată invers se împlinea treptat, până când îți scăpa lunecând, gâtuindu-se primejdios. „De la gleznele zvelte simțeai aproape cu bucurie cum coapsele se împlinesc puternice”, spunea o frază pe care mi-o amintesc implicată în analiza unui text plagiat. Plagiatorul se simțise mai mult ca sigur frustrat de-o trăire proprie, și asta l-a făcut să rişte, să fure ceva ce în străfundul sufletului aproape că-i aparținea. Eu repet acum fraza cu acelaşi sentiment ilicit, cu deosebire că-i vorba de o simplă sticlă de lampă.

Niciodată n-am avut în casă două sticle de lampă, deși costau doar un leu și treizeci de bani – n-am înteles de ce. Astfel odată aceasta spartă, din ghinion sau nebăgare de seamă, rămâneam o seară în întuneric, şi o insomnie promptă se declanşa inevitabil. Prin cerceveaua geamului ascultam atunci vântul și ramurile în încleștarea lor belicoasă. Sau exista o soluție – se lipea un petec de hârtie de ziar, care se ardea şi el, devenea ruginiu ca aripa unui fluture, umbrind jumătate de odaie. Pocnetul sticlei de lampă, sec și scurt, mă priva de lectură, de destinderea pe care lumina familiară şi suficientă o condiționează. Mi se părea firesc ca lampa lui Aladin să facă minuni, lampa lui Diogene să se priceapă la oameni, din moment ce lămpile au o lumină vie, respirândă, care se poate percepe sonor, o poți asculta dacă ciuleşti urechea.


Citește și Carnete

 

Reach content for „Alexandru Vlad”, „carnete”, „ploile amare”


 

Sticla de lampă se ştergea cu o cârpă moale, de bumbac, păstrată special pentru acest lucru, care nu mai era de multă vreme curată, dar care continua să absoarbă supusă orice urmă de funingine. Degetele îndemânatice o țineau cu dexteritate, răsucind-o înăuntrul sticlei deja transparente. Respirația aburea ca un detergent sticla sensibilă, cârpa se răsucea scârțâind, forma sticlei renăștea alungită şi pură, extraordinar de curată, cum trebuie să fie orice sursă de lumină. Apoi sticla își lua locul peste nuca protectoare din tablă călită și albăstruie care masca fitilul, din care izvora flacăra încremenită în curenții protectori ai bulbului străveziu. Totdeauna m-a încantat ideea acelor curenți care trebuie să se fi născut în interior, cum întrețineau ei flacăra dreaptă, în forma aceea de inimă întoarsă, cu rădăcini verzui. Urmele de fum erau caligrafice ca şi diagramele curenților în tunelele aerodinamice. Forma indecentă a becului, tomată de sticlă, tubercul străveziu, nu se compara nici pe departe cu perfecțiunea feminină a sticlei de lampă.

Magazinul sătesc era aglomerat cu oameni care beau rachiu, lichidul din pahare ondula neglijent în focul discutiilor, iar fumul de țigară absorbea lumina lămpii mari atârnată undeva sus, în tavanul înnegrit. Acest fum inconfundabil intra în hainele groase de lână, umede încă de la ploile mărunte ale iernii, și ele urmau să miroase şi acasă, lângă pat, aruncate acolo târziu, a fum şi a cârciumă. Ceream o sticlă de lampă cu banii fãcuți ghemotoc – cea mai mică bancnotă şi cele mai mici monezi, dar pierderea unuia din micii nasturi de metal ar fi fãcut imposibilă achiziționarea sticlei subțiri, pe care gestionarul o ciocănea uşor cu degetul îndoit, sunetul muzical fiind dovada că e sănătoasă, fără fisură. Omul acela masiv, în halat murdar, cu mâini mari de salahor ținea atât de uşor sticla încât parcă aceasta se ridica singură până la mine. Înălțat pe vârfuri pândisem de unde o scotea: lăzi de şipci, cu talaş ca fideaua, învelite acolo în hârtie fină, ca nişte butelii cu lichide rare. Și era acolo un număr nelimitat de sticle de lampă, pe numere – 3, 5, 8, 11 (după mărime, de la cele ca de jucărie, până la cele mari precum aceea de deasupra tejghelei). Dar de ce doar aceste numere și nu altele, nu m-am întrebat niciodată. Mai erau acolo butucănoase sticle de felinare, fânare mici cu apărători de sârmă care țin flacăra şi pe vânt, la căruțe, în șoproanele cu fân și unelte. Punctul mărunt de la stână, atât de departe că n-am ajuns niciodată până acolo, era mai mult ca sigur un astfel de felinar. Scria pe ele Globus, şi asta mă umplea de încredere. Eram convins că e marca universală pentru lămpi, felinare, lămpi de miner, lămpile pescarilor din Norvegia, cele cu carbid, cu seu de focă, cu ulei de măsline și orice alt combustibil lampant. Exploratorii aveau noaptea astfel de felinare ce multiplicau umbrele junglei. Coborâte până la bordul bărcii acestea scoteau la iveală valuri fosforescente. Globus – monopolul universal al felinarelor şi lămpilor.

Duceam sticla de lampă până acasă, invizibilă în întuneric, apoi aceasta era ștearsă de abur şi scăpăra chibritul şi tot ce era în cameră apărea la vedere în jurul meu. Și dacă mă apropiam foarte tare, în ea îmi vedea chipul.

 

Susține Literomania

Despre autor

Alexandru Vlad

Alexandru Vlad (31 iulie 1950, Suceag /Cluj - 15 martie 2015, Cluj-Napoca). Prozator, traducător. Facultatea de filologie a UBB Cluj (1974). Debut absolut în „Echinox”, 1973. Volume: „Aripa grifonului”, povestiri, 1980; „Drumul spre Polul Sud”, proză scurtă, 1985; „Frigul verii”, roman, 1985; „Fals tratat de convieţuire: trei tablouri din secuime şi un malaxor” (în colaborare cu Daniel Vighi, András Visky, într-o versiune concepută şi editată de Marius Lazăr), 2002; „Sticla de lampă”, 2002; „Viaţa mea în slujba statului”, povestiri, 2004; „Iarna, mai nepăsători ca vara”, 2005; „Curcubeul dublu”, Polirom, 2008; „Măsline aproape gratis” (proze asortate), 2010; „Ploile amare”, roman, 2011; „Cenuşă în buzunare”, 2014. Prezent în antologiile „Nuvela şi povestirea românească în deceniul opt”, 1983; „Chef cu femei urâte”, 1997; „Generaţia 80 în proza scurtă”, 1998; „Competiţia continuă”, 1994; 1998. Traduceri din Joseph Conrad, W. H. Hudson, Raymond Chandler. Tradus în germană. Premiul USR pentru debut, 1980. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.