O proză scurtă de Ana Rotea

Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.

În acest număr al Literomaniei, vă propunem o proză scurtă semnată de Ana Rotea.

Moaca

Ana Rotea

Cei doi se iviseră, din depărtarea în care trăiau, să stea la ei câteva zile. Se pare că mai veniseră cândva, dar acea primă vizită îi scăpase fetiței. Abia de curând observa ea împrejurimile și oamenii, de parcă decisese să se verse direct într-un trup de cinci ani, după o îndelungată risipire în aer.

De data asta nu-i mai uita. Erau mătușa și unchiul ei. Veniseră cu sacoșe și cu genți pline de haine, de obiecte neinteresante, între care se putea afla vreun dar pentru ea, caz în care — o școlise mama din timp —trebuia să spună „mulțumesc”. Câteva foșnete și sclipiri la trântirea bagajelor în hol îi confirmară prezența unor dulciuri. Deocamdată, cei doi musafiri se pupau cu mama și cu bunica.

— Dar ce-avem noi aici? întrebă unchiul și se aplecă spre ea.

Îi venise rândul. Zâmbi. În jurul ei urma să se creeze scurta tevatură cu uriași frânți din mijloc pentru a o vedea mai bine. Deși apăsată și umbrită de corpurile lor, prefera ca ei să o lase jos, căci nu se încredea decât în mama și în bunica să o ridice și nu-i plăcea să descopere mirosul altor adulți. Când o mai luau câte unii în brațe, se împingea în pieptul lor pentru a păstra distanța, la fel cum făcea motanul când îl îmbrățișa ea cu forța.

Nu o ridicară, dar de pupat tot nu scăpă. Fire din mustața unchiului îi înțepară obrajii, apropierea nasului lui cu găurele o îngrozi. Apoi tuși o pupă apăsat, cu buzele ei rujate. Din experiență, știa că nu era frumos să se șteargă imediat, dar, după ce uitau de ea, putea îndepărta cu colțul mânecii saliva bărbaților, laolaltă cu culoarea pe care sărutările femeilor i-o întindeau pe obraz. Oftă fără să vrea.

— Dar de ce oftează așa moaca asta mică? Întrebă tuși.

— Se plânge uneori că nu are aer, zise mama. Dar cred că e un tic.

— Mai bine o duceți la un doctor, că o avea ceva la plămâni, a zis tuși și a privit-o lung.

Ea zâmbi, știind că îi stătea bine să zâmbească, se așeză pe marginea canapelei cu mâinile în poală și mai oftă o dată, adânc.

— Măi, dar frumoasă mai e asta mică! se entuziasmă unchiul. Uitați-vă și voi ce piele are și ce păr, zici că-i păpușă! Ce stai, tu, dragă mică, cu mânuțele așa adunate? Nu te joci, nu alergi? Dacă erau ai noștri aici, dărâmau deja casa!

— Ai noștri sunt copii sănătoși, zise tuși și iar o privi cu suspiciune. Nu știu ce credeți voi, dar mie îmi pare cam palidă pielicica ei.

Îi zâmbi lui tuși, iar mama o mângâie pe cap. Și, pentru că ea chiar făcuse tot ceea ce se aștepta de la o fată cuminte, apărură, din sacoșele musafirilor, dulciurile aduse-n dar. Ciuguli puțin, cât să vadă că erau bune, dar le lăsă în mare parte pe mai târziu. Din nou, unchiul se miră că nu a mâncat tot ce primise, cum ar fi făcut copiii lui, iar tuși dădu din cap, menținându-și diagnosticul:

— Așa se comportă un copil bolnav de plămâni.

— N-are, măi, nimic, zise mama. Mănâncă dulciuri și după masă, așa face ea.

— Bine face, să nu-și strice pofta de mâncare, fu unchiul de acord.

— Știu și eu dacă e o reacție normală la un copil? Zise tuși.

Bunica apărea veselă de la bucătărie și tot povestea de-ale ei și îi tot întreba pe musafirii din sufragerie de-ale lor. Pentru că nu rămânea decisă în bucătărie, mâncarea nu se termina fără ea, iar mâncatul se tot amâna. Mama oferise musafirilor alune și alte chestii sărate și neplăcute.

— A trecut de ora mesei tale, îi zise mama, zâmbindu-i vinovat. Dar bunica pregătește ceva foarte bun, ai să vezi. Mai ai un pic de răbdare.

Zâmbi, oftă, mușcă din batonul cel dulce din mână. Îl mâncă, până la urmă, pe tot, căci, în toată vorbăraia din sufragerie, de masă parcă se uitase. De câte ori simțea că se vorbește despre ea, întorcea capul spre vorbitor, zâmbea. Zâmbea, ofta, iar de la o vreme bâțâia din picioare. Televizorul mergea pe programul nepotrivit, arăta doar bărbați în costum discutând între ei, fără măcar o femeie drăguță la care să se uite și ea, iar asta mări frecvența oftatului.

Pe lângă mobilă, se strecură motanul Tănase, în drum spre balconul unde-și făcea nevoile. Nu avea voie să-i tulbure mersul spre tăviță, iar motanul înaintă neabătut, protejat de dreptul lui la litieră. Printre cuvintele aproape țipate ale adulților din jur, se auziră săpăturile motanului (cele de dinainte și cele de după) în nisip. Apoi, în balcon, urmară liniștea, pregătirile. Știa și motanulcă revenirea în apartament îi aducea greutăți.

— O să vedeți acum un copil normal, anunță mama, căreia nu-i scăpase trecerea lui Tănase.

Motanul apăru în ușa balconului, țâșni ca o săgeată în direcția care-l putea pierde spre celelalte încăperi, dar ușa lui salvatoare se închisese din timp. Scuipă când fetița se repezi asupra lui, sări pe marginea canapelei, pe la spatele adulților, traseu pe care îl urmă și ea, cu mare pricepere. Unchiul și tuși exclamară surprinși, iar asta o făcu să ezite. Tănase scăpă.

Se fugăriră pe sub masă, peste fotolii, din nou pe marginea canapelei, se încleștară dinamic pe covor, se separară izbindu-se de un scaun. Înapoi sub masă, apoi sprint prin poala adulților. Strigătele celor peste care se fugăreau au readus-o pe bunica de la bucătărie, ca pe o babă curioasă ce era. Atunci Tănase a zbughit-o printre picioarele ei și dus a fost.

S-a pornit după el, l-a căutat prin dormitor, dar își avea ascunzătorile lui bune, lighioana. Probabil se cățărase într-un dulap unde nu-l vedea ea. Se aruncă pe pat, ca o steluță de mare, depărtându-și mâinile și picioarele. Zâmbi larg de tot, cu dinții la vedere, până râse de-a binelea: ce bine se distrase cu Tănase!

Auzi zgomote la baie, careva se rătăci apoi dinspre baie în dormitor, la ea.

— Iată că ai prins ceva culoare în obrajii ăia ai tăi, zise tuși, privind-o din ușă.

Se adună pe marginea patului, își puse mâinile în poală, reduse din zâmbet.

— Nu prea vorbești, ha? Ți-a mâncat pisica limba?

Continuă să zâmbească, căci asta făcea bine. De vorbit, într-adevăr, nu prea vorbea, ceea ce era o problemă la grădiniță, nu și acasă, unde de vorbit se ocupa bunica. Mătușa se așeză lângă ea, o privi atent. Îi prinse un obraz între degete.

— Nu-ți place de noi sau ce?

Nu se gândise dacă îi plăceau musafirii. Nu știa ce să răspundă, zâmbi și oftă. Tuși o strânse mai tare de obraz.

— Mie îmi place de tine, să știi. Ia să te drăgălesc un pic…

O mai drăgăliseră și alții ciupind-o de obraji, așa că așteptă înțelegătoare. Strânsoarea se întări. Acum, tuși strângea și trăgea de obraz dintr-o parte în alta.

— Te-ai prefăcut tu ce te-ai prefăcut că ești cuminte, dar tot o năzdrăvană ești. Eu te-am mirosit de cum te-am văzut… Nu mă păcălește pe mine o moacă…

Cu falca strâmbată, cu ochii ei mari în ochii micșorați ai femeii, agățându-se de cuvintele cărora nu prea le prindea sensul și pe care tuși i le înșira cu glas înăbușit, îndură drăgălitul cu un tot mai slab zâmbet al jumătății ei libere de față. Iar după ce tuși îi dădu drumul pentru a reveni la cei mari, își șterse lacrimile îngrămădite în ochi.

Ana Rotea crede că o zi cu adevărat liniștită este doar aceea încadrată de alte zile liniștite. Iubește cărțile bune (și oamenii buni) și nu încetează să le (îi) caute. A publicat literatură pentru copii (seria de romane „Detectivii aerieni”, apărută la Editura Arthur) și literatură fantastică (romanele „Subteran”, apărut la Editura frACTalia, și „Ultima Poveste”, apărut la Editura Datagroup).