O proză scurtă de Maria Postu

Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.

În acest număr al Literomaniei, vă propunem o proză scurtă semnată de Maria Postu.

Tort

Maria Postu

În fotografia cu tortul cu cele 18 lumânări aprinse, cele două adolescente nu par fericite. Din ochii uneia se scurg lacrimi mari, iar cealaltă își mușcă buzele ca să-și ascundă emoția sau nevoia de a plânge. Nu ai putea spune dacă cele două fete sunt surori sau prietene, nici dacă petrecerea este la una dintre ele sau într-un local deoarece nu se zăresc alte fețe sau măcar detalii care să sugereze prezența unor rude sau prieteni. Nimic, doar o bucată din tort și fețele celor două, răvășite de moment.
Theo, fata care plânge, este cea invitată după ce a refuzat toate propunerile părinților de a-și sărbători majoratul la un restaurant celebru. A preferat să fie împreună cu Dorina, în apartamentul modest al mamei acesteia, la petrecerea lor.
-Dar, mamă, am rezervat deja restaurantul… am comandat tortul la Mara Mura… Virginia și-a amânat plecarea la țară ca să verifice dacă totul este ok la local. Știi că eu nu am timp!
Tatăl completa:
-Și entertainmentul… o să vezi… poți să inviți toată clasa.
-Și pe cei din Generală, completa mama.
Dar de ce lacrimi în ochii invitatei care renunțase la petrecerea pe care oricine în locul ei nici măcar nu ar fi visat să o aibă? Dorina ar fi putut crede că Theo, cea mai bună prietenă a ei, regreta că refuzase petrecerea pregătită de părinți.
Mama Dorinei, căreia nu-i plăcea să fie fotografiată, nu-și dorea decât să vadă reacția invitaților. Dacă apreciau blatul făcut cu ouă de țară. Crema cu unt. Afinele culese de ea de pe coasta muntelui. Și frișca din abundență, așa cum visase și ea de mult să aibă pe tortul de la 18 ani. Visase.
Desigur, locul nu era adecvat pentru o asemenea sărbătorire. I-ar fi plăcut ca petrecerea să aibă loc la restaurantul ales de părinții lui Theo. Sau măcar la Theo acasă. Nu înțelegea slăbiciunea unei fete de bani gata pentru sărăcie, deși prietenia celor două o făcea să se mândrească ori de câte ori în fața blocului modest oprea BMW-ul și din el cobora, cu brațele încărcate de cadouri, prietena fiicei ei. De acum încolo, fata va renunța la șofer, va veni singură, împlinise 18 ani, permisul era ca și luat. Se gândea că toți musafirii erau obișnuiți cu modestia casei și nu erau deranjați de locul îngust, de scaunele desperecheate, de balconul micuț în care nu încăpeau mai mult de trei persoane. Nu se rușina cu condiția ei modestă. Avea alte atuuri care compensau, credea ea, simplitatea locuinței. De pildă, talentul de a găti din nimic cele mai alese gustări, dulciuri pentru prietenii Dorinei. Pentru un asemenea tort și pentru compania unei fiice cum era Dorina, merita să ratezi o petrecere selectă. Musafirii nu se sinchisesc de lipsa de spațiu și nu regretă că nu sunt serviți de chelneri stilați. Se agită pe melodiile Madonei, Adèle sau ale Lanei del Ray.
Theo, una dintre sărbătorite, își ascunse cu jenă lacrimile de ceilalți invitați, în timp ce toți se grăbeau să surprindă cu telefoanele momentul. Știa, niciunul dintre ei nu va trimite imediat fotografiile la un ziar de scandal și nu risca să citească a doua zi sub fotografia ei titluri de genul „Fiica marelui magnat D.V. se refugiază de ochii mass-mediei serbându-și majoratul într-o locație modestă, departe de prietenii ei petrecăreți care s-au adunat la cunoscutul local al familiei, așteptând zadarnic ca ea să-și facă apariția și să le mulțumească pentru cadourile primite.” Nimeni nu ar fi vândut nicio fotografie, nicio informație despre aceste momente, avea încredere absolută în Dorina și în toți prietenii lor. Dar cu tot acest sentiment de liniște, nu reușea să se bucure de atmosferă, de tort, de libertatea de a nu fi cu familia ei la sărbătoririle la care i se impunea să fie prezentă. De data asta, alesese să li se împotrivească: tocmai pentru că după acest moment începea adevărata ei libertate pe care nimeni nu i-o mai putea lua.

Era tot mai îngrijorată. Se întâmpla tot mai des, tot mai aproape de ea, era evident, nu se putea face că nu observa. Oare ceilalți observau?
Cineva aprinsese lumânările tortului. Optsprezece.
-Theo… hai să suflam amândouă odată. Se supune mecanic ca și cum nu ar fi vorba despre ea.
Mulți ani trăiască, mulți ani trăiască, la mulți ani!
Cine să trăiască, cine să trăiască? La mulți ani!”
Dorina era emoționată și fericită. Își împletise părul în codițe sperând poate că astfel își prelungea copilăria. Și avea un sarafan cu floricele peste o bluza albă. Fără ruj, fără un strop de machiaj. Savura din plin momentul. Theo se îmbrăcase ca și cum ar fi mers la școală, blugi, tricou, machiaj, ochii conturați puternic cu tuș, bronz pe pleoape, un fard palid pe obraji.
Ea, în schimb, fugea de copilărie cât putea, se demachia seara nervoasă, cu furie, fără să se privească în oglindă ca și cum ar fi vrut ca, odată cu straturile de fard, fond de ten, ruj, gloss, să înlăture inocența copilăriei. Dacă ar fi putut să-și lipească pe față masca unei femei mature și, credea ea, înțeleaptă, ar fi făcut-o. Ca în poezia aceea a lui AM:
„18 lumânări.” Doar optsprezece? Ar fi vrut să fie mult mai multe, măcar 36.
Arunca priviri curioase în jur, de parcă vedea pentru prima dată casa Dorinei în care petrecuse atâtea clipe plăcute. Ferestrele vechi, de lemn, își doreau să se pensioneze și să fie înlocuite de termopane, tapetul de pe pereți era jupuit, decolorate, mochetele de pe jos, deși curate, păreau de la magazinul de antichități. Totul respira oboseală și bătrânețe, dar celor două locatare nu le păsa. Cu toate acestea, Theo se simțea aici mai bine decât în vila dotată cu ferestre uriașe prin care pătrundea mereu lumina și viața, spunea tatăl ei, unde nu simțeai existența bătrâneții și a nefericirii, unde locuitorii și personalul pășeau tiptil ca să nu trezească parcă spiritele adormite ale strămoșilor ce trecuseră cu sute de ani în urmă prin aceste locuri. Și unde Theo simțea că nu trăiește cu adevărat, ci a fost achiziționată de la o firmă renumită care livra părinților copii perfecți, la cel mai mare preț posibil, așa cum erau toate accesoriile din locuință. Se simțea și ea un accesoriu care trebuia etalat, admirat, complimentat și apreciat de oricine avea șansa să fie invitat în somptuoasa locuință. Era adevărat, părinții ei o așteptaseră mult timp și apăruse când nu mai sperau, tocmai suficient timp ca să-și construiască ei raiul pe care ar fi vrut să-l ofere copilului lor. Dar Theo se părea că nu era făcută să aprecieze asemenea raiuri sterilizate și protejate prin clopote invizibile de raiul autentic în care observase de mică că se mișcă ceilalți care intrau și plecau de aici obosiți, revenind mai fericiți și plini de energie pentru ca întreținerea acestui pseudorai să-i epuizeze și să-i facă să dorească să se îndepărteze cât mai repede de acolo. Prefera sărăcia locuinței Dorinei, mobilele vechi, covoarele roase, ferestrele de lemn, balconul fragil cu care oricând te puteai prăbuși, caloriferele neîncălzite, aragazul uzat care scăpa gaze punând în pericol viața celor două locatare, ușile care scârțâiau, toate acestea o atrăgeau mai mult decât casa de vis o familiei. Sufrageria prin care treceau mama și Dorina ca să ajungă în unicul dormitor sau la baie, bucătăria mică din care emanau atâtea mirosuri apetisante în toată casa și la care visa ori de câte ori trecea prin dreptul bucătăriei uriașe din locuința lor spațioasă, semănând mai degrabă cu un laborator, din care nu scăpa niciun miros. I se servea apoi mâncarea al cărei gust nu-i spunea nimic. Mai de mult își invita prietenii la masă, sau poate mama ei îi invita în numele fiicei care nu știa să-și facă prieteni de condiția ei. Erau copleșiți, nu de gustul mâncării, ci de decor, de eleganța tacâmurilor, de prestanța bucătarului profesionist, de aroganța menajerei, de perfecțiunea peluzei și de prospețimea florilor în mijlocul cărora un grădinar părea simbolul fericirii și al bucuriei de le oferi stăpânilor săi un ambient perfect. Toți invitații păreau impresionați, intimidați, în afara de Dorina, singura fată pe care o invita chiar Theo, prezența celorlalți adolescenți fiindu-i indiferentă, Dorina care fără să se simtă complexată sau copleșită, era singura care îndrăznise să o invite la ea să-i întoarcă vizita, spunea ea fără niciun strop de jenă.

-Vino să-mi vezi și tu puiuțul meu de rai!

Atunci Theo descoperise intensitatea adevărată a culorilor, subtilul parfum izvorât din glastre minuscule înghesuite pe rafturi șubrede de lemn în balconul minuscul, gustul mâncării gătite într-o bucătărie modestă, în vase curate, dar ieftine. Descoperise și alte gusturi.

Prietenia lor se cimentase în cursul celor 8 ani de școală, dar părinții se impacientaseră de posibila influență nocivă a Dorinei asupra ei și încercaseră să o smulgă. Nu atât a Dorinei, de fapt o copilă inocentă de aceeași vârstă cu fiica lor, copilul intrat subit în viața lor odată cu o menajeră pe care nu se știe cine și când o recomandase. Oare avea copilul când venise? Mama lui Theo nu știa, iar pe tatăl acesteia nu-l preocupau asemenea informații vulgare. Tânăra era doar o menajeră, pentru asta și nimic altceva era apreciată. Eliberată de chingile interminabilelor meditații la cele mai diverse și inutile discipline, gândea menajera atât cât i se îngăduia s-o facă, fetița o zbughea alături de fiica acesteia fără ca părinții să înțeleagă nevoia acesteia de libertate și joacă. Mai târziu încercaseră fără succes să o smulgă din mrejele unei prietenii inutile care nu-i oferea nimic fetei, de aceea nu găsiră altă soluție decât concedierea menajerei. După cei câțiva ani petrecuți la aceeași școală cu Dorina, Theo fusese mutată la o școală privată, loc inaccesibil unei familii fără venituri ca aceea a Dorinei. Și cu asta, credea tatăl, relația dintre fiica lui și fetița menajerei se încheiase definitiv, ca și cum ar fi ordonat unor forțe oculte să-i șteargă fiicei sale din memorie amintirile comune cu acea fetiță și să-i inoculeze false amintiri care s-o facă să o urască pe fata căreia îi datora, de fapt, cele mai frumoase amintiri ale coopilăriei sale.

Se vedeau mai rar, fără să se ascundă, părinții lui Theo încetaseră să se mai opună pe față, și contracarau așa-zisa influență a Dorinei cu prietenii din „lumea lor”, pe care Theo îi refuza cât de subtil putea. Nu ar fi putut să le explice de ce. Nu aceea era lumea ei.

Își amintea cum într-o după-amiază din clasa a VI-a, petrecută în locuința Dorinei, nedorind să-și facă temele cu numeroșii meditatori plătiți de familia ei, lui Theo îi venise o idee nebunească.

– Dorina, ce-ar fi să ne schimbăm hainele?

-Cum adică?

Își apropiară capetele înconjurate de bucle, cel al lui Theo, de codițe, cel al Dorinei de oglinda micuță din camera fetei și începură să se strâmbe.

-Uite, semănăm!

-Nu se poate, spuse Dorina, ți se pare!

-Facem schimb de haine! Ne coafăm la fel! Doar ca să verificăm!

-Ce să verificăm, întrebă speriată Dorina?

-Dacă ne deosebește cineva!

Dorina îmbrăcă hainele de firmă ale lui Theo, care luă puloverul și pantalonii uzați ai Dorinei. Părul lui Theo se lăsă prins în două codițe identice cu ale prietenei ei, iar aceasta își eliberă buclele. Se priviră din nou în oglindă surprinse de asemănarea lor.

-Pariem că nu te vor recunoaște?

-Ce mă fac dacă mă recunosc?

-Pe menajeră o chema Virginia, să nu cumva să-i spui „tanti” că se supără, spune-i pe nume și cheam-o seara să-i spui noapte bună!

-Nu pe mama ta?

-Mamei spune-i că ești obosită de la antrenament. Eu azi am avut antrenament la bazin. Nu-ți fie frică.

Theo a avut cea mai liniștită noapte din viața ei. Oare mama Dorinei observase și nu-i păsa?

Ar fi vrut să rămână veșnic aici, departe de aceia care-și spuneau familia ei. Adormi cu regret, dorind să fie trează cât mai mult timp ca să savureze îndelung acest moment de respiro existențial.

A doua zi, la școală, se revăzură cu teamă.

Adevărata Theo era fericită. Dorina, speriată.

-Nu mai fac asta niciodată! Nu am dormit deloc!

-Data viitoare va fi mai ușor.

-Nu va mai fi nicio data viitoare.

În lasa a XI-a Dorina a fost cea care i-a cerut lui Theo să o ia la liceul ei de fițe să îi cunoască pe colegii lor.

-Am o idee! Facem ca data trecută!

De data asta i-a plăcut și Dorinei.

De atunci nu mai îndrăzniseră să repete substituirea, deși ambele își doreau enorm.

Dar Theo era tot mai îngrijorată. Se întâmpla, tot mai des, tot mai aproape de ea, era evident, nu se putea face ca nu observa. Oare ceilalți observau?

Nu mai era nevoie să se străduiască să ia chipul celeilalte. Ele semănau din ce în ce mai mult. Ar fi vrut să o determine într-o zi pe fosta menajeră a familiei sale, mama Dorinei, să se destăinuie. Dar ca prietenă a Dorinei, nu ar fi reușit niciodată.

Dorina era în balcon cu o parte din invitați. Mama ei plecase lăsându-i singuri să se bucure de primele ore de maturitate. Theo se furișă în camera Dorinei și căută în șifonierul modest al acesteia câteva haine adecvate, pe care le îmbrăcă cu plăcerea cu care s-ar fi îmbrăcat de la Massimo Dutti, firma preferată a mamei sale. Trebuia să o facă pe Dorina să plece din balcon. O sună la telefon și aceasta, observând numărul, fu puțin contrariată. Se îndreptă spre dormitor și în fața oglinzii se văzu pe sine probând alte haine. Pe pat erau aruncate în dezordine hainele lui Theo. Theo i le arătă zâmbind și spuse cu o lucire ciudată în ochi:

-Îți place cadoul meu pentru tine de ziua noastră?

(proză scurtă dintr-un volum în lucru)

Maria Postu este profesoară de liceu (Liceul Teoretic „C.A. Rosetti”, București), doctor în Filologie și membră a Uniunii Scriitorilor din România. Cărți publicate: „Leonor și zânele”, ediție bilingvă româno‑franceză, Editura Școala Ardeleană, Cluj‑Napoca, 2017 (nominalizată la Premiile Uniunii Scriitorilor din România, secțiunea Literatură pentru copii, 2018), „Cutia poștală a cerului”, Editura eLiteratura, București, 2014; „Privilegiul Imperfecțiunii”, Editura Tipo Moldova, Iași, 2013 (antologie de poeme în colecția Opera Omnia); „Imaginarul puterii în proza română”, eseu, Editura Tipo Moldova, Iași, 2013, „Povestiri de trezit adulții”, Editura Tracus Arte, București, 2011; „Arca lui Breban”, eseu, Editura Ideea Europeană, București, 2010; „Din spatele ferestrei”, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2007; „Abonament viață‑moarte”, Editura Vinea, București, 2003; „Întâlnire cu Altamira”, Editura Eminescu, București, 1999; „Insomnii molipsitoare”, Editura Pandora, București, 1994.