Atelier Literatura la feminin Nr. 203

cred că lumea vrea labă de urs

Reach content for Google search „Ohara Donovetsky”, „laba de urs”

treaba voastră, dar o să fie un fel de fast-food sau ca o supă instant, așa v-am spus,

păi, și ce, cu atât mai bine, mi-ați spus, merge perfect, mai ales când te grăbești sau când ți-e foame și n-ai timp să mănânci după tot tipicul, uneori ai chef să înfuleci pe nemestecate prostii nedietetice sau să hăpăi tăiței condimentați, pregătiți rapid doar turnând apă fierbinte, te-ai săturat de mâncăruri cu sos, cu descrieri și dialog, de ciorba cu timpi neapărat revoluționari când nu sunt vitregi, de naratorul omniscient ți s-a urât, mai vrei și unul care,

care ce?,

unul care să te fenteze, care să nu țină cont de nevoile tale amărâte de cititor.

nu e că nu țin cont, n-o luați așa, dar dacă o fac, o să fie cu noduri și semne, cu țesătura la vedere, cu frazele plecate de capul lor până-n pânzele albe sau oprite în mijlocul drumului, spațiul să fie neprecizat, timpul, neclar, dar etern, iar eu, cel mai necreditabil narator autoscopic,

hai să lăsăm prostia cu supa instant, că nu ține,

poate că aveți dreptate, nu ține, așa e, miroase industrial și consumist, iar mie, e știut, îmi place pâinea cu unt, dar celorlalți?, celorlalți le plac felurile rare și complicate, iată, mai degrabă vrei să mănânci labă de urs, eu așa cred că se întâmplă, laba asta de urs e mult dorită, deși nimeni nu mai știe ce presupune de fapt, ar trebui întâi să o îngropi, să o ții acolo până face viermi, doar atunci e bună de mâncat, atunci gustul e ideal și consistența e cea dorită, ea, laba, dar și viermii, o delicatesă pentru cunoscători, beleaua e alta, cine mai mănâncă azi labă de urs?

or mai fi unii probabil, dar prea puțini pentru că i-ar ști gustul, mulți doar pentru că au auzit că e scumpă sau că podul labei ar fi afrodiziac, oricum, nu că se pricep,

poți să le dai o altă labă și să nu se prindă,

în plus, și dacă ar mai ști vreunul exact ce vrea, bașca viermele aferent, alta e epoca, nu se mai îngăduie mâncăruri preparate cu mijloace și metode medievale

sau, în orice caz, nu oricui, să ne-amintim de micul și nevinovatul ortolan, pus de viu la macerat în coniac și mâncat cu șervetul pe cap, nimeni nu mai știe dacă pentru a obține extazul olfactiv și gustativ sau, mai rău, pentru a le camufla păcătoșilor plăcerea vinovată.

nu mi-am dorit niciodată labă de urs și nici ortolan în Armagnac, să fie clar.

eu mi-am dorit înainte de toate să nu-mi mai fie frică de lup, vă spun sincer,

dintotdeauna mi-a fost frică de lup, și de cel din crâng, și de cel din pădure, mai ales de cel care pândește sau care îți iese în cale când te aștepți mai puțin

păi, asta e, că ar trebui să te aștepți, așa zic mulți, să fii în gardă,

în gardă să ce? asta mi se pare dezgustător, de ce lupul trebuie întotdeauna să pună laba pe orice nevinovată pe care îi cad ochii, ba chiar și pe câțiva imberbi, de ce î ipică mereu în plasă fel de fel de inocenți sau toți inocenții,

dacă te mănâncă lupul e posibil să nu mai ai nicio șansă, ce poți să mai faci așa, mâncat de lup,

lasă, mai e o soluție, vine el, vânătorul, răspundeam fără tragere de inimă, nu eram niciodată sigură că venea vânătorul și oricum și dacă venea totul rămânea trist și fără speranță,

ajungi să te sufoci, să te stafidești, poți să și mori, în burta lupului aerul e sulfuros și mediul nefavorabil, exces de sucuri gastrice și enzime de la atâtea orgii, nu credeți, iar când în sfârșit te salvează cineva, e trecut de prima tinerețe și îmbrăcat anacronic, da, mă rog, se poate să fie responsabil, da,

nu e mare șmecherie nici afară, nu mai știi să te porți și cum să vorbești, ai stat o tinerețe întreagă pe întuneric, goală, fără glas și cu ochii lipiți, unde mai pui și fără părinți, fără altă mișcare decât cea peristaltică, doar tu și eventual bunica, de mult probabil fosilizată, și uneori încă doi frați buni analfabeți, care nu-și știau nici numele și nici cât lapte au supt de la mumă, dar chiar și așa, cum să mai fii cu mintea întreagă după o tinerețe furată, luată cu japca,

de-aia vă spun, eu cu frica asta de lup am ce am, despre ea aș povesti și despre gestul turbat pe care l-am făcut într-o zi, când am luat hotărârea să înghit lupul,

a fost curaj sau tot frică,

nu știu, l-am înghițit dintr-odată, din calcul, a fost mai puțin oroare decât în fața meniului cu labă de urs, presupun că de-atunci port în mine un lup, nemetabolizat, în sfârșit redus la tăcere, frică de lup nu mai am, doar de mine

Susține Literomania

libris.ro

Despre autor

Ohara Donovetsky

Ohara Donovetsky (n. 1969) este absolventă a Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti (1994), secţia română-germană. Are un masterat în Literatură Comparată şi Teoria Literaturii (1995) şi un doctorat în filologie la Universitatea din Bucureşti, cu teza „Forme şi valori ale verbului în graiurile munteneşti” (Editura Academiei, 2008). Din 1997 este profesor titular la catedra de limbă şi literatură română a Colegiului Naţional de Informatică „Tudor Vianu” din Bucureşti. A publicat „Gramatica limbii române ca o poveste” (Editura Corint, 2013), „Bacalaureat la limba română” (Editura Corint, 2014). În 2018, a publicat, la Editura Polirom, romanul „Casting pentru ursitoare". A participat la elaborarea şi prezentarea lecţiilor de limbă română din cadrul programului TVR2 „Cu 2 treci BAC-ul”, proiect destinat pregătirii elevilor pentru examenul de bacalaureat la nivel naţional (2013). A publicat „Învăţăturile Oharei pentru elevii săi”, o carte de bio-ficţiune, în 2012. În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (Casa de Pariuri Literare, coord. un cristian). De asemenea, tot în 2019, a apărut și volumul „Întâlnirile unei profesoare rătăcite" (Casa de Pariuri Literare).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: