Nr. 203 Poezie

Postludii (II)

***

Ne crede lumea poate cam prăfuiţi, cam antici.
Nu suntem oare, Adda, noi ultimii romantici
Care-şi vorbesc de lacuri, de codri şi de fluturi?
Pe degetele tale acum cresc proaspeţi muguri,
Iar ochii tăi nostalgici sunt mari şi plini de taine.
Vrei să-ţi recit din Lenau? Vrei să-ţi recit din Heine?
Sau stându-ţi ca un dichter timid la căpătâi
Nu vrei să-ţi spun mai bine în şoaptă “O, rămâi”
Şi-n timp ce tu cu braţe molatice mă-mpresuri
Să-ţi spun: “Trecut-au anii, ca nouri lungi pe şesuri”,
Lipindu-mă de tine, crăiasă din poveşti,
Ca un şcolar cuminte, de fel din Ipoteşti,
Pe care îl apucă de coapsa-ţi caldă frica?
Ah! tu nu eşti bălaie ca doamna Veronica,
Dar ochii-ţi câteodată sunt mari şi viorii.
Am alergat prin codru aşa ca doi copii,
Ţi-am desfăcut adesea-ale părului şuviţe
Şi-am aninat într-însul cununi de romaniţe,
Iar tu erai mlădie şi zveltă ca alunul
Dar ne-am trezit deodată în veacul douăş’unu,
Puţini mâncaţi de vreme, cu faţa plumburie.
/Ah! câtă disperare, atâta utopie!/
Nu vrea şi pace timpul în voia lui să doarmă.
Soseşte, Adda, vremea poveştilor de iarnă,
Iar vremea licăreşte-ntre noi ca un stilet.
Mi-s buzele uscate, iar versu-mi desuet
Ce noaptea câteodată îţi dă uşor târcoale
Se potriveşte bine cu şalurile tale
Pe care la soroace din scrinuri le tot scoţi.
Este târziu. Şi-s singur cu plopii fără soţ.

***

Trăgeam, ţii minte, uşurel zăvorul
/Taman cam pe atunci murise Dej/
Şi, aprinzând voioşi televizorul,
Priveam la căpitanul Val-Vârtej

De sub peruca-i minciunea Baronul
Şi se ţinea de şotii fel de fel;
Îşi răsucea întruna barbişonul
Făcându-ne să râdem Paganel.

Hălăduind pe mările buiace
/Eram şi noi pe-atunci puţin baroni/
Îţi aminteşti? Bătrâna Carapace
Zbura mânată straşnic de musoni.

Şi lua semeţ oceanele în proră,
Iar noi silabiseam din Gordon Pym;
Pe timpu-acela ca o auroră
Abia ştiam să scriem , să citim

Şi se făceau părinţii foc şi pară
Când învăţatul n-avea mare spor;
Acum citim scrisori de-odinioară
Şi nici nu mai avem televizor.

Iar uneori ne-ncearcă gânduri stranii:
E sângerie luna de cleştar
Şi-au adormit de mult hipopotamii,
Coboară noaptea în Madagascar

Şi-atunci te iau, o Adda mea, de mână
Cu mâna mea uscată ca un vrej.
Îmbarcă-ne pe nava ta bătrână
Şi du-ne, căpitane Val-Vârtej!

Ah, Muntele Magnetic ne atrage,
Am dat de mult pământului ocol,
Pluteşte-ncet Bătrâna Carapace
Ca-n Gordon Pym spre nu ştiu care pol.

Cârmaciul pare mort de oboseală,
Nu-i nicăierea nici pământ, nici port,
Iar pe catarge flutură de-aseară
Un pavilion cernit cu cap de mort,

Şi urşii albi se schimbă-n urşii negri,
Iar velele putregăite zac,
Noi nu mai suntem tineri, nici alegri,
Plutim printre banchize cam de-un veac

Sunt degetele mele ca de sârmă,
Iar ale tale ca de cositor,
Acum în loc de Val-Vârtej la cârmă
Stă însuşi Olandezul Zburător

Ce-i hotărât să îşi scufunde nava,
Când, sub un cer cu stele de onyx,
Bătrâna Carapace ancora-va
În rada unui port de lângă Styx.

***

Dă pâlpuri lumânarea şi s-a făcut târziu.
A trebuit cu sânge şi fiere să te scriu,
Dar pusei ici şi colo şi-o pată mai frivolă.
Prin gândurile mele pluteai ca o gondolă
Şi-ţi contemplam tristeţea ca pe-un peisaj venet,
Prin care suie luna. În formă de sonet,
Ca pe-o Desăvârşită Domniţă din Toscana,
Era cu mult mai bine să te fi scris cu pana,
Domol, pe pergamente, ca vechii caligrafi,
Visând că mângâi molcom genunchii tăi suavi,
Şi-apoi, c-un scris măiastru, privind mâhnit la tine,
Să-ţi fac catrene sânii, iar coapsele terţine,
Sau poate ca un múzic fantast, de pe la Rin,
În loc să-ţi scriu genunchii, să-i cânt la clavecin.
Şi-apoi, purtat anume de tainice imbolduri,
La vechi viori da gamba să-ţi cânt frenetic şoldul,
Iar pântecul fierbinte, ascuns sub o eşarfă,
Se cuvenea să fie interpretat la harfă.
Doar râsul, o cascadă de note cristaline,
Da, trebuia să fie cântat de piculine,
Pe când pentru tristeţea, la care-i ştiu aroma,
Se potriveau lăute făcute la Cremona.
Dar sunt stângaci vezi bine, nu ştiu să cânt la luth,
Iar cartea este scrisă, aşa cum am putut,
Cu fiere, cu sudoare, cu trude nu puţine.
Ştiam că ţie-ţi place să te îmbrac în rime
Care-ţi foşnesc pe umeri, cum ar foşni brocarde.
Doi oameni trişti şi singuri. Doi oameni într-o carte,
Hălăduind prin ceţuri şi surâzându-şi vag.
Te-am scris în cartea asta. Acum o să te tac.

 

Susține Literomania

libris.ro

Despre autor

Octavian Soviany

Născut in 1954, la Brașov, Octavian Soviany a debutat în 1983, la Editura Dacia, cu placheta de versuri „Ucenicia bătrânului alchimist”.
Scrie poezie, romane, piese de teatru și lucrări de critică literară. La Editura Cartea Românească a publicat volumele de versuri „Dilecta” (2006) și „Călcâiul lui Magellan” (2014), precum și romanele „Arhivele de la Monte Negro” (2011), „Viața lui Kostas Venetis” (2011), „Moartea lui Siegfried” (2015), „Năluca” (2016).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: