Cartea săptămânii Nr. 191

Oscar Wilde: estetism și asumare a suferinței în numele Artei

Reach content for Google search „Oscar Wilde”, „De profundis”, „estetism”

Vă propunem în acest număr al Literomaniei (nr. 191) un grupaj special, dedicat lui Oscar Wilde, cu articole semnate de Adina Dinițoiu (cronică la volumul „De profundis”, cartea acestei săptămâni), Raul Popescu (prezentare a dosarului „Oscar Wilde. Le dandy crucifié” din  „Le Nouveau Magazine Littéraire” nr. 13/ianuarie 2019) și anticarul Bozz (care-și continuă serialul său pe marginea biografiei „Viața lui Oscar Wilde” de Robert H. Sherard), alături de celebra prefață (manifest al estetismului) a lui Oscar Wilde la „Portretul lui Dorian Gray”. (Literomania)

Dandy excentric şi strălucit promotor al estetismului – a cărui capodoperă, „Portretul lui Dorian Gray” (1891), a învins timpul – Oscar Wilde (1854-1900) a fost drastic sancționat de societatea victoriană a epocii sale. Cu un destin impresionant – discreditat în epocă și condamnat la închisoare pentru imoralitate, mort la 46 de ani –, Oscar Wilde va fi validat în posteritate drept unul dintre marii scriitori europeni din toate timpurile.

În anul apariţiei romanului „Portretul lui Dorian Gray” (cu accente homosexuale care nu au rămas neobservate), Oscar Wilde începe legătura sa cu lordul Alfred Douglas; doi ani mai târziu, se desparte de soţie (împreună cu care are doi băieți). În 1895, în urma unui nefericit proces intentat tatălui lui Alfred Douglas (la rugămintea celui din urmă), procesul se întoarce împotriva lui şi devine din acuzator acuzat: e condamnat la doi ani de închisoare (1895-1897, doi ani de muncă silnică la închisoarea Reading). În 1897, cu puţin timp înainte de ieşirea din închisoare, Oscar Wilde redactează o lungă scrisoare adresată lui Alfred Douglas (alintat Bosie), care va fi publicată integral mult mai târziu, sub numele „De profundis” (numele latin al Psalmului 130, dat de editorul său, Robert Ross, un vechi prieten și iubit; Ross publică scrisoarea, într-o versiune parțială, excluzând elementele biografice, în 1905, la cinci ani după moartea lui Oscar Wilde; versiunea integrală se va publica abia în 1962).

Epistola-confesiune „De profundis” – un text de prim rang al literaturii confesive universale – impresionează, dincolo de marca stilistică inconfundabilă a lui Oscar Wilde, prin reconvertirea dandy-ului nonconformist de odinioară într-un soi de penitent după modelul figurii cristice. „De profundis” marchează trecerea de la estetism la asumarea suferinţei, văzute ca esenţă a artei şi, de altfel, şi a vieţii. Oscar Wilde este estetul prin excelenţă care – în închisoare – învaţă suferinţa profundă şi lecţia umilinţei. Putem vorbi, așadar, de trecerea de la epatare la penitență, prin evocarea figurii cristice (e drept, într-un mod mai degrabă romantic decât creștin). Oscar Wilde își acceptă (asumă) umilința prin suferinţă şi privaţiune, într-un text tulburător și strălucit:

„Eram un om aflat într-o relaţie simbolică cu arta şi cultura epocii mele. (…) Zeii mi-au dat aproape totul. Aveam geniu, un nume distins, o poziţie socială înaltă, inteligenţă, îndrăzneală intelectuală; am făcut din artă o filozofie şi din filozofie o artă; am schimbat mintea oamenilor şi culoarea lucrurilor; tot ce am spus sau am făcut i-a determinat pe oameni să-şi pună întrebări; (…) dramaturgie, roman, poezie cu rimă, poem în proză, dialog fantastic ori subtil, orice atingeam făceam frumos în alt fel: adevărului însuşi i-am dat în stăpânire de drept ce e fals deopotrivă cu ce e adevărat şi am arătat că minciuna şi adevărul aparţin numai existenţei intelectuale. Am tratat Arta ca pe realitatea supremă şi viaţa ca pe un simplu mod de ficţiune; am trezit imaginaţia veacului meu, care a creat mituri şi legende în jurul meu. (…)

Alături de acestea, au mai fost şi alte lucruri. M-am lăsat ademenit în vrăji prelungite de superficialitate senzuală şi lipsită de sens. M-am amuzat să fiu un flâneur, un dandy, un om de lume. M-am înconjurat de firile cele mai mărunte şi minţile cele mai înguste. Am devenit cheltuitorul iresponsabil al propriului meu geniu, iar risipirea unei tinereţi eterne mi-a adus o bizară bucurie. Obosit să fiu pe culmi, am coborât deliberat în adâncuri, în căutare de senzaţii noi. Ceea ce era pentru mine paradoxul în sfera gândirii a devenit perversitatea în sfera pasiunii. (…) Am sfârşit într-o dizgraţie oribilă. Acum nu mai există pentru mine decât Umilinţa absolută, aşa cum – se adresează el fostului iubit – nici pentru tine nu mai există decât Umilinţa absolută. Ar fi fost mai bine să cobori în noroi şi s-o înveţi alături de mine”.

Asumându-și suferinţa, Oscar Wilde are în vedere o vita nova (cu sintagma lui Dante), o viaţă nouă – dar în afara frivolității atât de iubite de vechiul dandy –, o viață luată de la capăt, după ieşirea din închisoare. E vorba de o viaţă în numele Artei (cu majusculă), pe care, ca un estet adevărat, continuă să o aşeze mai presus de orice altceva. Suferinţa îndurată în închisoare îi va servi, în acest fel, la producerea artei, la continuarea operei sale literare. Din păcate, va mai trăi doar trei ani după ieşirea din închisoare, în exil şi sărăcie (va muri la Paris, în 1900, de o meningită pe care o contractase în închisoare). „De profundis” devine astfel o confesiune splendidă în tragismul ei asumat cu demnitate şi în profesiunea ei de credinţă – credinţa în Artă –, ca şi în dorinţa (vitală) de a începe o vita nova.

În închisoare, Oscar Wilde citeşte „Noul Testament”, printre alte cărţi esenţiale ale culturii universale („Divina Comedie” a lui Dante în original, cu dicţionarul alături; citeşte şi texte în greacă veche şi latină etc.), şi reflectează la figura cristică, văzută ca fiind artistul romantic prin excelenţă, prin empatia faţă de oameni şi prin suferinţa lui, pe care o asumă în numele oamenilor. De la adresarea directă către iubitul răsfățat și vanitos, lipsit de remușcare și umilință, până la evocarea figurii cristice, „De profundis” de Oscar Wilde dă naștere unui discurs puternic, plin de pathos – în care scriitorul îşi păstrează demnitatea şi strălucirea intelectuală chiar și în miezul suferinţei celei mai cumplite: „Am trecut prin fiecare stare posibilă a suferinţei. Ştiu mai bine decât Wordsworth însuşi ce a vrut să spună cu versurile:

Durerea-i permanentă, e sumbră şi obscură
Şi are-n ea esenţa Veşniciei”.

Cu ochii de azi, am zice că estetismul și arta pentru artă nu te izolează deloc în turnul de fildeș, ci, dimpotrivă, te expun adesea societății, necruțătoare cu cei care o sfidează, cu cei care marchează excepția de la regulă, ieșirea din normă. „Vina” (ca să păstrăm termenul creștin) e – în cazul lui Oscar Wilde – mai degrabă a societății, nu a individului. Și, totuși, să nu ignorăm acest avertisment, fiindcă trăim astăzi într-o epocă de mari tulburări, în care multe câștiguri sociale (și nu numai) – obținute în secolul care s-a scurs de la 1900, de la moartea lui Oscar Wilde încoace – riscă să se piardă atât de ușor.

Oscar Wilde, „De profundis”, traducere din engleză şi note de Luana Schidu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014 (postfaţă de Mihaela Anghelescu Irimia), ediția a doua – 2017
Lansarea romanului „Femeia de marțipan” de Radu Țuculescu

Susține Literomania

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. În 2019, a coordonat, alături de Raul Popescu, volumul „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” (Editura Paralela 45, 2019). A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan), „Un anume domn Piekielny” de François-Henri Désérable (Humanitas Fiction, 2018). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: