Anticariat Nr. 189

Despre Baudelaire, o sticlă de cognac și… jurnalism

Reach content for Google search „Oscar Wilde”, „Charles Baudelaire”

De când nu am am mai scris – mai exact, de vreo trei luni –,  am uitat pe unde am rămas cu serialul despre viața lui Oscar Wilde. Recitind ultimul text, văd că e vorba de perioada 1887-1888, așa că mă îndrept, încet, dar sigur, cu ajutorul stimabilului domn Robert H. Sherard, unul dintre primii biografi ai lui Wilde, spre perioada întunecată a scriitorului nostru.


«Astfel odată numele lui era afișat în întregul oraș. Atunci i-am zis: „La urma urmei numele d-tale stă în fața tuturor”. El (Oscar Wilde) zise: „Nimeni nu poate pretinde acum că n’a auzit de el!”»

Anecdotic și haios, mai ales în traducerea lui N.M.-Nigrim din 1915 (singura de până acum), Robert H. Sherard nu pierde ocazia de a pune în cartea sa despre Oscar Wilde și întâmplări cu alți scriitori, precum Baudelaire. Așa aflăm că, la un moment dat, după  scrierea „Florilor răului” și traducerea din Edgar Allan Poe, poetului francez i s-a acordat „șansa”, de către „un comitet de acționari francezi din provincie”, de a fi redactor la un ziar local. Nimic mai neplăcut pentru Baudelaire, care „disprețuia această muncă”:

„Cea dintâi întrebare a lui Baudelaire când a intrat în biroul ziarului din provincie pe care avea să’l dirijeze a fost unde e sticla cu cognac…”

După doi ani petrecuți ca director al revistei „The Woman’s World” și lui Oscar Wilde i s-a luat de jurnalism.

„E cu putință – bănuiește, și pe bună dreptate, al nostru domn Sherard – ca în acest timp abia a putut să descopere că reputațiile făcute de ziare n’au nici o bază în inimile poporului, că interwievurile (sic!) și articolele, și întreaga gamă a reclamei de ziar, cu toate că fac pe cineva cunoscut, ele nu întăresc acea popularitate care e însoțită de foloasele reale ale faimei. E o experiență pe care mulți oameni publici au făcut-o; iar acei cari s’au așteptat la mari rezultate de pe urma reclamei persistente a ziariștilor, adesea, când au fost dezamăgiți în așteptări, au arătat pizmă în contra acelora pe cari altă dată îi orcotea.”

Citește și „Ce-i asta? Când începe pantomima?”

În ziua de azi, lucrurile nu par să se fi schimbat foarte mult. Poți obține, ce-i drept, notorietate, prin apariția în publicațiile de scandal sau pe la televiziuni. Ba chiar și pe mediile de socializare (FB, Insta etc.), însă trebuie să fii cu adevărat găunos ca să te bucure o astfel de publicitate. Dacă încerci să-ți faci o reputație cinstită în presă, ea nu e de durată și depinde, aproape fără excepție, de toanele șefilor și, mai ales, de cele ale investitorilor. Te conformezi în fața celui cu bani și îți modulezi atitudinea în funcție de simpatiile și antipatiile acestuia. Nu miră, prin urmare, că nici lui Baudelaire, și nici lui Wilde nu le-a plăcut scurta lor experiență în presa vremii.

O întrebare care apare adesea în mediile online este aceea legată de modul în care diverși scriitori de sfârșit de secol XIX – început de secol XX ar fi folosit Facebook-ul sau Twitter-ul. Prin urmare, ca să intru și eu puțin în joc, cum s-ar fi manifestat Oscar Wilde pe FB, Twitter sau Instagram? Probabil ar fi postat o vreme, pe FB și Twitter, vorbe de duh, celebrele „oscarisme”, iar pe Instagram fotografii cu el însuși îmbrăcat extravagant, cu blanuri și ținând în mână flori de crin. Sau nu! În orice caz, bănuiala mea este că după o vreme și-ar fi închis, dezgustat, toate conturile.

Presa, ca să revin la subiect, e un tărâm de nisipuri mișcătoare. Sau, în alte cuvinte, un aliat fățarnic, trădător. La un moment dat îți va da ceea ce dorești, dar nu așa cum ți-ai fi dorit, lucru întâmplat și lui Wilde.

„Câțiva dintre prietenii lui, cari l’au asitat în al doilea proces dela Old Bailey, își amintesc că felul cum i s’a afișat numele în anunțurile ziarelor din întreaga Londră i-au (sic!) făcut oarecare plăcere. «Astfel odată numele lui era afișat în întregul oraș. Atunci i-am zis: „La urma urmei numele d-tale stă în fața tuturor”. El (Oscar Wilde, n.m.) zise: „Nimeni nu poate pretinde acum că n’a auzit de el!”» Însă aceasta – își încheie sentențios relatarea domnul Sherard – trebue (sic!) explicat prin acea naturală și sensibilă sugerare care împinge pe orice muritor să găsească în orice dezastru personal mare o cât de mică mângâiere.”

Cam atât despre Oscar Wilde în acest număr al Literomaniei. Până la următoarea noastră reîntâlnire, poate veți citi, dacă nu ați făcut-o deja, și celelalte episoade ale serialului despre Wilde din cadrul rubricii „Anticariat”, și asta ca să nu mă simt dator să scriu prea curând. După cum probabil ați remarcat, oricum pauzele mele sunt destul de lungi, așa cum mi-au atras atenția – în mod delicat, bineînțeles – și cei doi editori ai Literomaniei. În cele din urmă, ei sunt deocamdată „acționarii” mei. Pe curând, așadar?

Robert H. Sherard, „Viața lui Oscar Wilde”, traducere din englezește cu învoirea autorului de N.M.-Nigrim, Editura Librăriei Alexandru Stănciulescu, București, 1915, 256 p.
Sumar Literomania nr. 189

Susține Literomania

libris.ro

Despre autor

Bozz

Bozz lucrează de cinci ani într-un anticariat bucureștean. Este absolvent de Litere, dar nu crede că studiile sale îl pot ajuta la modul concret, cel puțin nu în această viață. Și-a găsit consolarea în munca de anticariat și în cele trei beri pe care le bea conștiincios în fiecare seară. A acceptat să scrie la rubrica „Anticariat” din pură plictiseală, deși, în adâncul sufletului său, mai crede în puterea literaturii de a schimba mentalități.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: