Le Nouveau Magazine Littéraire Nr. 191

Oscar Wilde, în actualitate

Reach content for „Oscar Wilde”, „Le nouveau magazine litteraire”



Numărul 13, din ianuarie 2019, al revistei „Le Nouveau Magazine Littéraire” conține un scurt dosar dedicat lui Oscar Wilde („Oscar Wilde. Le dandy crucifié”), dosar prilejuit de două evenimente: lansarea filmului „The Happy Prince” al lui Rupert Everett, în care sunt surprinși ultimii trei ani din viața scriitorului irlandez, și apariția pentru prima dată în franceză, în formă integrală, a procesului care a provocat căderea lui Wilde și din care „Le Nouveau Magazine Littéraire” publică un fragment consistent.

Oscar Wilde – profunzime și superficialitate

Dosarul se deschide cu articolul „Le calvaire de’Oscar” („Calvarul lui Oscar”), semnat de Hervé Aubron, în care viața lui Wilde este privită ca parte a operei acestuia.

Probabil Hervé Aubron are dreptate când susține că, singură, opera lui Oscar Wilde, care nu este una consistentă – câteva poeme, câteva povestiri, câteva eseuri ludice construite pe marginea unor paradoxuri, câteva piese de teatru în care societatea victoriană este ridiculizată, un roman care a impus un mit, dar care la nivel de construcție nu surprinde prin nimic –, nu justifică în totalitate gloria acestuia. În schimb, destinul tragic al scriitorului irlandez, destin asumat de la un punct încolo ca un soi de martiriu în care calvarul capătă un sens aproape mistic, oferă textelor lui Wilde un încadrament, un sens fără de care liniștea și durerea din ultimele sale scrieri, „De profundis” și „The Ballad of Reading Gaol”, nu ar fi fost posibile.

Calvarul lui Oscar Wilde a început în 1895, când l-a acuzat pe John Sholto Douglas, al nouălea marchiz de Queensberry și tatăl lui Alfred Douglas (Bosie), de defăimare. Queensberry este achitat, în schimb Wilde este acuzat de ultraj contra bunelor moravuri. Urmează o campanie de ură împotriva estetului dar și a homosexualului Oscar Wilde. „Trebuie să terminăm odată pentru totdeauna cu acești decadenți și cu hidoasele lor concepte despre artă”, îndeamnă, de exemplu, „The National Observer”. Presa îl va pune la zid pe Wilde, iar prietenii îl vor părăsi unul câte unul. Scriitorul irlandez va fi condamnat la doi ani de muncă silnică. Oscar Wilde este distrus metodic prin muncă forțată, tortură și interdicția de a scrie. De asemenea, este decăzut din drepturile de părinte și spoliat de averea, dar și de câștigurile sale din drepturile de autor.

În 1897, după eliberare, părăsește Anglia sub numele de Sebastian Melmoth și își caută adăpost în Italia și Franța, ajutat de Reginald Turner și de iubitul său, criticul Robert Ross. Nu întâmplător, trebuie spus, Wilde și-a ales acest nume. Sfântul Sebastian, martirul condamnat la moarte prin săgetare, un cunoscut simbol al suferinței creștinilor din Imperiul Roman, a devenit, între timp, și un simbol al mișcării gay. Melmoth este numele evreului veșnic rătăcitor, nume impus de nuvela irlandezului Charles Maturin al cărui personaj călătorea prin lume căutând pe cineva care să-l elibereze de pactul pe care îl făcuse cu diavolul. Calvarul lui Wilde se termină în 1900, când moare într-o cameră de hotel mizeră din Paris.

În anii de temniță, dar și în cei trei ani de rătăcire prin Italia și Franța, Wilde devenise, remarcă foarte bine în articolul său Hervé Aubron, propria sa parodie, amintind de tabloul lui Dorian Gray. Cunoaște adevărul suferinței trupești și, dintr-un adept al superficialității, devine, așa cum scrie și în „De profundis”, un dușman al acesteia, considerând-o un viciu. A fost pedepsit pentru arta, dar și prin arta sa. Aubron vede aici un ultim paradox (Oscar Wilde era, știm prea bine, un maestru al paradoxurilor): pierzându-se, Wilde s-a regăsit. Opera sa a căpătat, astfel, alte valențe. Sau, în cuvintele ultimului Wilde : „Nimic nu ar fi putut fi altfel și viața e un lucru groaznic”.

Reach content for „Oscar Wilde”, „the death of oscar wilde”

Oscar Wilde în 1897, la Roma

În „Les bonheurs du sophiste” („Plăcerile sofistului”), Pascal Aquien scrie tocmai despre această predilecție pentru aforism, paradox și chiasm a lui Oscar Wilde – un autor care a privilegiat estetismul în defavoarea unei veritabile căutări a adevărului, așa cum se întâmplă, de exemplu, la Dostoievski.

Oscar Wilde a fost un „om al cuvântului” („homme de «parole»”), observă foarte bine Pascal Acquien, iar personajele sale, chiar și cele din „The Picture of Dorian Gray”, se exprimă ca și cum ar fi pe scenă. Discursul personajelor lui Wilde este unul strict performativ – nu construiește o realitate, ci ține de imaginarul discursului teatral. Altfel spus, opera lui Wilde pune în scenă cuvântul, cu toate paradoxurile lui. Cuvântul este, în acest caz, doar un simulacru. Dialogurile lui Wilde, susține mai departe Acquien în articolul său, nu vor să convingă, ci să surprindă, să distreze.

Discursul practicat de Wilde își are originea în discursul practicat de sofiștii greci, acei sofiști atât de blamați de Platon și Aristotel, care considerau filosofia doar un fapt de limbaj, o simplă coregrafie verbală. Fiind atei, sofiștii credeau că omul nu se poate raporta decât la el însuși, la senzațiile, la percepțiile și convingerile sale. Pentru ei, omul își este propria sa operă de artă, iar principala sa unealtă este limbajul, cuvântul. Sau, ca să-l citez pe Protagoras, „omul este măsura tuturor lucrurilor”. Ființa, conform sofiștilor, nu este decât un produs al vorbirii, dincolo de care nu există un alt adevăr. În fond, și aforismele lui Oscar Wilde se adresează tuturor și nimănui în mod special, remarcă pe bună dreptate Pascal Acquien. Cel puțin prin acest crez al său, și anume că limbajul e incapabil să surprindă realul, Wilde a fost unul dintre precursorii modernității.

Film și viață

Din dosarul dedicat lui Oscar Wilde, interesante sunt și cele două foarte scurte interviuri. Primul, cu Rupert Everett, regizorul filmului „The Happy Prince” (2018), al doilea cu nepotul lui Oscar Wilde, Merlin Holland.

Wilde încă mai este actual, crede Rupert Everett, atâta timp cât în mai mult de jumătate de lume homosexualitatea este o chestiune de viață și de moarte. Și în Europa, homofobia a revenit puternic pe scena socială, la fel ca în America lui Trump sau în Brazilia lui Bolsonaro.

Rupert Everett nu arată, în filmul său, care surprinde ultimii trei ani din viața lui Wilde, niciun fel de compasiune pentru Bossie – înfățișat ca un personaj detestabil. Nici nu miră, dacă avem în vedere că după moartea scriitorului, Bosie a devenit agresiv, homofob, antisemit, a fost închis în mai multe rânduri, iar fiul său s-a sinucis. Wilde i-a dăruit totul, crede Everett, iar Bosie l-a trădat. Bosie a fost, pentru Oscar Wilde, un Iuda, dar fără el, Wilde nu ar fi existat.

Oscar Wilde a avut doi copii cu Constance: Cyrill (născut în 1885, mort în 1915, în Primul Război Mondial) și Vyvyan (1886-1967), tatăl lui Merlin Holland, unicul nepot al lui Wilde.

Interviul cu Merlin Holland este foarte scurt, totuși aflăm câteva detalii legate de ceea ce s-a întâmplat cu familia lui Wilde după scandalul produs de procesul din 1895. În familie, povestește Merlin, nimeni nu vorbea despre Oscar Wilde, deși amintirea lui era un apăsătoare. Vyvyan avea opt ani când și-a văzut pentru ultima dată tatăl și a trăit mult timp cu impresia că acesta a fost închis pentru crimă sau fraudă. De-abia la 18 ani, în 1904, așadar după patru ani de la moartea lui Wilde, Vyvyan află că tatăl său a fost închis pentru că îi plăceau bărbații.

Pe scurt, acesta este portretul lui Oscar Wilde propus de „Le Nouveau Magazine Littéraire”, un portret compozit, cu lumini și umbre, așa cum a fost atât omul, cât și scriitorul Oscar Wilde, un portret care dovedește actualitatea unei opere, dar și a unei vieți duse pe muchie de cuțit, a cărei unică regulă a fost sfidarea regulilor de orice fel, deși estetismul lui Wilde nu are nimic de-a face cu anarhia. Mai degrabă, este vorba despre neliniștea provocată de o cruzime care pândește încă la marginile istoriei, așteptând un moment prielnic de a devora totul cu ajutorul forței brute, a ipocriziei și a intoleranței.

Lansarea romanului „Femeia de marțipan” de Radu Țuculescu

Susține Literomania

carturesti.ro

Despre autor

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. În 2019, a coordonat, alături de Adina Dinițoiu, volumul „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” (Editura Paralela 45, 2019). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.