București. Locuri și ecouri

Palatul Romanit – între Finanțe și Colecții

Câteva vorbe, din când în când, care să le amintească bucureștenilor că trăiesc într-un oraș frumos. Cu o istorie respectabilă, veche de peste 550 de ani. Cu o identitate aparte, pe care mulți – și deseori chiar edilii orașului – o ignoră și o distrug, deși face parte dintre lucrurile care dau preț unui loc, unei comunități.

Oare câți dintre bucureșteni, trecând pe lângă frumoasa clădire ce găzduiește Muzeul Colecțiilor, s-au gândit vreodată să intre și să vadă ce au adunat cu migală iubitorii de artă și ce au lăsat orașului? Câți dintre ei se vor fi întrebat de când se înalță acest palat și cine vor fi fost cei care l-au construit?

Imensa clădire în formă de U de la numărul 111 al Căii Victoriei are o istorie de peste două veacuri. Unul dintre cele mai vechi edificii păstrate în București, palatul a fost ridicat oarecum periferic față de ceea ce era, în acea vreme, centrul orașului, la intersecția Podului Mogoșoaiei cu Podul Târgoviștei. Planul Borroczin marchează prezența clădirii pe amplasamentul actualei aripi aflate de-a lungul Căii Griviței, care poate fi astfel considerată clădirea inițială, ulterior supraetajată.

Construcția, executată din materiale solide, s-a conformat regulamentului impus de Constantin Ipsilanti în 1804, după incendiul din 1802, care mistuise clădirile de lemn ale Capitalei, regulament care prevedea construirea clădirilor din cărămidă sau piatră, cu acoperișuri din țiglă sau tablă.

Prima formă a clădirii datează din 1812, când a început construirea unui palat pentru boierul Constantin Faca, tatăl scriitorului Costache Faca (1801-1845). Fie din lipsa finanțelor necesare, fie datorită morții comanditarului, palatul a rămas neterminat și a fost vândut de moștenitori vistiernicului Grigore Romanit. Descendent al unei familii de origine grecească, venite în țară odată cu domnii fanarioți, Grigore Romanit era, în 1823, efor al Casei podurilor, care se ocupa de întreținerea străzilor principale ale orașului.

Cum arăta palatul construit de bogatul grec aflăm dintr-o celebră scrisoare pe care i-o trimite Ion Ghica lui Vasile Alecsandri la 9 mai 1889. Ghica, el însuși boier mare și obișnuit cu luxul, se extaziază povestind despre policandrele și oglinzile de cristal venețian, scaunele de mahon sau abanos, încrustate cu sidef și decorate cu bronzuri aurite (stilurile vest-europene pătrunseseră în țările din Est, care se desprindeau rapid de stilul oriental), covoarele scumpe, ornamentele de simili-marmură, tavanele sculptate și pictate.

Pierdute astăzi, aceste minuni au rezistat parțial în timp, descrierea unor tavane păstrate până în 1954 putând fi găsită în cartea Itinerar inedit prin case vechi din Bucureşti (1986) a cunoscutului istoric de artă Petre Oprea.

Romanit moare în 1834. Domnitorul Grigore IV Ghika, prieten al defunctului proprietar, dă, în perioada următoare, câteva baluri în marele palat, apoi clădirea este închiriată de domnitorul Alexandru Dimitrie Ghika, fratele după tată al lui Grigore, care instalează aici Cancelaria Domnească. Doi ani mai târziu, în 1836, statul cumpără palatul de la moștenitoarele Romanit, comandă arhitectului Michel Sanjouand (constructorul Palatului Știrbey din vecinătate) repararea edificiului și, în 1838, începe să funcționeze în clădire Curtea Administrativă a Țării Românești.

După Unirea Principatelor, în 1859, palatul este atribuit Ministerului de Finanțe. Nevoia de spațiu se face simțită de-a lungul anilor, astfel că Ministerul cumpără de la familia Niculescu terenul dinspre nordul clădirii și edifică, între 1881-1884, cele două aripi care, împreună cu cea inițială, supraetajată tot atunci, formează clădirea în U, așa cum o vedem astăzi. Planurile au fost desenate de arhitectul Nicolae P. Cerchez, care a adoptat stilul arhitectural la modă în epocă, neoclasic cu elemente neobaroce. În axul aripii centrale, sus, se afla un ceas care avea să dăinuiască până prin 1940.

Sediul Ministerului de Finanțe avea să rămână în această clădire timp de un veac.

Marile schimbări aveau să intervină după 1944, când în clădire au început să funcționeze diverse întreprinderi și instituții, a căror prezență nu a fost benefică pentru vechiul palat.

Și mai dăunătoare s-au dovedit a fi amenajările, reparațiile și restaurările succesive, culminând cu cea din 1954, cu care ocazie clădirea și-a pierdut și ultimele podoabe din interior.

În anii ’70, pornindu-se de la ideea că pieselor de artă, donate de colecționari împreună cu casele în care locuiseră, nu li se poate asigura securitatea, s-a luat hotărârea restaurării Palatului Romanit și a transformării lui într-un Muzeu al Colecțiilor de Artă.

Muzeul avea să se deschidă în 1978, expunând piese din colecțiile Simu, Avachian, Slătineanu, Dona etc. Marea grijă pentru securitatea colecțiilor s-a dovedit a fi o glumă, întrucât, la 18 august 1982, hoții sustrag câteva tablouri prețioase din muzeu. A fost momentul în care clădirea s-a împodobit cu gratiile solide de la parter, care-i urâțesc chipul, în special când te uiți la frontul de ferestre dinspre Calea Griviței.

După 1986, muzeul nu a mai fost deschis integral pentru public, acesta având acces numai la unele porțiuni.

Între 2002-2006 s-a efectuat consolidarea clădirii – cu acest prilej au fost înlăturate toate planşeele din lemn (o parte cu grinzi originare), fiind înlocuite cu planşee din beton armat, pentru mărirea rigidităţii. După o restaurare foarte laborioasă a clădirii, Muzeul Colecțiilor de Artă a fost redeschis in iunie 2013.

După 1989, în spectaculoasele pivnițe ale clădirii, datorită eforturilor pictorului Sorin Dumitrescu, a funcționat Galeria Catacomba, unde au expus tinerii artiști membri ai Cenaclului 35 al Uniunii Artiștilor Plastici, precum și artiști consacrați. Au avut aici expoziții personale sau au participat la expoziții de grup: Horia Bernea, Vasile Gorduz, Silvia Radu, Aurel Vlad, Marin Gherasim, Mircea Muntenescu, Ion Grigoriu, Florin Niculiu etc. Astăzi, Galeria Catacomba a fost mutată în sediul Universității de Artă din Calea Griviței, iar în subsolul Palatului Romanit a fost amenajat un superb lapidariu, în care se păstrează piese provenite de la clădirile istorice demolate din București.

Muzeul Colecțiilor de Artă cunoaște o mare afluență de vizitatori… în noaptea muzeelor, când cozi lungi se înșiră în curte, așteptând cu răbdare contactul cu marea artă.

În așteptarea clipelor în care bucureștenii se vor desprinde de lumea lor grăbită, de viteza în care zboară pe străzile cu parfum de benzină, de stres și de griji mărunte și obsedante, Palatul Romanit îi așteaptă, cu bogăția pieselor prețioase și culorile rafinate ale picturilor, cu parfumul trandafirilor din curte, cu liniștea sălilor în care șoptesc ecourile istoriei. E atât de simplu să petreci un ceas de visare în încăperile în care frumoasele aristocrate bucureștene își agitau evantaiele ronțăind delicat cofeturi și pândindu-i pe sub gene pe eleganții fii de boieri, în căutarea alesului! Trebuie numai să vrei. Și să știi…

Despre autor

Silvia Colfescu

Silvia Colfescu

Silvia Colfescu este absolvent al Facultății de Istoria Artelor a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” – azi Universitatea de Artă. Director al Editurii Vremea. Ilustrator, traducător, autor al mai multor cărți, între care „București. Ghid turistic, istoric, artistic” și „Mătuși fabuloase și alte istorioare bucureștene”.

Scrie un comentariu