Ce e geniul? Cum bine zis-a Goethe, talent și noroc. Norocul nu se adapă lîngă cei fără talent.
Eu nu știu, chiar nu știu. Mă lupt cu Caragiale de cînd mă știu. Cum vine, dom’le, cineva și le știe pe toate din 1852 și pînă astăzi și, precum se vede, pînă în mileniul al patrulea? Nu înțeleg asta în ruptul capului.
Dacă e s-o luăm așa, are dreptate Dimitrie Sturdza cu a sa replică. Nu poți să-l înțelegi pe unul care a înțeles totul ca și cum ar fi stat într-o mașină a timpului.
Sînt, totuși, dezamăgit cînd nenea Iancu intră pe scenă în sala Teatrului Național din Tîrgu Mureș. Caragiale interpretat de Nicu Mihoc mi se pare mai puțin ascuțit decît mi-l închipui. E plin de vanitate, e inteligent, e și candid, și impulsiv, nu-mi place, monșer, mă-nțelegi!
Abia după un timp, îmi dau seama cît sînt de inept. Caragiale viul, acela numit de Maiorescu canalie cînd îl deposedează brutal, cum se exprimă de data asta Barbu Cioculescu, pe Mateiu de moștenirea Momuloaiei, Caragiale intrigantul, care se încurcă cu Veronica Micle, Caragiale care contemporanilor săi li s-ar fi putut părea un moral insanity cînd, de fapt, a fost un mare și veșnic dezamăgit, Caragiale omul, să vin și eu cu locul ăsta comun, desigur că se prea putea să fie ca acesta, omul zîmbăreț care trece în fața ochilor mei și a celorlalți pe 12 martie 2017. Ce știm despre Caragiale? Că nu putea fi tîmpit. Altfel, putea fi orice.
Și cred că chiar ăsta e rămășagul trupei „Liviu Rebreanu”, a regizorului Gavril Cadariu și a Alinei Nelega, care este răspunzătoare pentru conceptul și adaptarea scenică, și care mă gîndesc că a ales frazele din Sturdza, Maiorescu și ceilalți, care a decupat dialogul dintre regină și rege etc. Caragiale al meu a fost, în pofida a tot ceea ce am știut cu mult înainte de spectacol, un diavol, așa cum i-a zis Cella Delavrancea lui Mircea Iorgulescu: prea urît ca să nu fie frumos. Acest Caragiale e mai Caragiale, pentru noi cel puțin, decît punerea în scenă a lui Ciulei. Cînd, în sfîrșit, înțelege că Scrisoarea pierdută nu poate primi alt final pentru că nu s-a schimbat nimic vreme de 200 de ani, cînd spune că voi plecați, eu o să rămîn, e aproape tragic în umorul lui.
O scrisoare pierdută. Prea multă vorbărie, Teatrul Național Târgu Mureș, compania „Liviu Rebreanu”, regia: Gavril Cadariu, concept și adaptare scenică: Alina Nelega
Mai multe informaţii aici: http://www.teatrunational.ro/spectacole/premiere/spect/o-scrisoare-pierduta-prea-multa-vorbarire.html
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (VII)
Aparența vieții și iluzia teatrală
„Lanuri de flori zburătoare” de Gerald Durrell
Drumuri printre amintiri
Scrie un comentariu