Cele două fețe ale lunii

[…] şi foşnetul acesta imens al liniştii aşezându-ţi-se
pe ochi, peste urechi.
Mircea Ivănescu

Scrisorile pe care le citesc acum, adăpostită în răcoarea terasei, și a căror candoare vine să acopere agitația perforată a lumii noastre fragmentare, se rescriu ca o ficțiune necesară și ludică. Dacă privești în stânga și în dreapta terasei restrânse, vezi cum cele câteva case minuscule, cu luminile aprinse și ușile deschise, rămân mult în spatele lumii, într-o stare aparentă și iluzorie. Ca existențele noastre care se reiau din când în când, spontane și bizare ca un happening nesfârșit. Liniștea curativă a grădinii noastre suspendate se întinde acum de la un punct aflat atât de departe încât pare de nedeslușit și se oprește într-un punct pe care, cu privirea, nu reușești decât să-l aproximezi. Acest jurnal, care se scrie și se rescrie din colțuri ale orașului atât de diferite încât par că nu aparțin aceluiași spațiu, și-ar trăda poate motivația dacă nu ar fi populat de atâtea și atâtea ființe care îl invită la viață și care, dacă nu trăiesc prin menționare, trăiesc ca efect al unei scriituri care se amplifică pe măsură ce luminile serii se instalează. Altfel spus, prin semnificația lor, profund ascunsă, care pare a fi adesea vremelnică, dar nu este. Pentru că existența lor se actualizează doar pentru a-și schimba strategic poziția în acest loc al vitalității, în care nu trebuie să consemnezi decât bucuria, ca o mică inocență, atât de luminoasă încât nu o poți privi fără să-ți acoperi ochii, ferindu-te de ea. Fereastra larg deschisă a casei, acum goală, mișcarea incertă a vântului, mirosul puternic de cafea proaspăt măcinată, armonia bibliotecii pe care o aranjezi zilnic, de fiecare dată după altă regulă și, în cele din urmă, constelațiile de stele, codificate, hieroglifice, indescifrabile, în care, fără să vrei, descoperi ficțiuni și microficțiuni, povestiri și poezie, romane și proză foarte, foarte scurtă. Nu scrie niciodată din același loc!

Totul preia consistența lumii din jurul tău și simpla existență a unei sclipiri se întinde până în partea opusă a orașului, de unde poți simți prin toate vertebrele și vasele de sânge, și ligamentele acestui spațiu haotic și tulburat de sălbăticia mișcării, ecoul unei voci care nu încetează, în ciuda tuturor aparențelor, să te cheme spre ea, ca și cum lumea s-ar sfârși la nesfârșit. Florile au înflorit în vasele lor cuminți de ceramică, în singurătatea terasei neatinse de soarele duminical. Uneori, te poate face fericit o terasă mereu umbrită de câțiva nuci, atemporală, în care vremea nu este niciodată urâtă. Vezi de aici orașul întreg, calm, privit foarte rar cu adevărat, împăcat cu posibilitatea senzorială a unor întâlniri care își resping de atâta vreme semnificațiile și care își multiplică foșnetul ascuțit. Doar noi îl putem auzi și doar noi îi putem vedea textura ondulată care urcă și coboară în tonalități grave și foarte grave.

Lumea nu poate fi recontextualizată și zidurile care ne înconjoară, pe fiecare în parte ca pe niște cetăți foarte frumoase, imposibil de cucerit și asediat, grădinile labirintice, porturile ample și lungi care se întind de-o parte și de alta a râurilor noastre interioare, porțile grele de fier, păzite din loc în loc de străjeri neînfricați, turnurile cetății cu steagul de război mereu ridicat, toate acestea nu sunt decât urmele unei imagini care se dizolvă în timpul privirii. Deasupra celor două cetăți urcă, seară de seară, una și aceeași lună, uneori întreagă și consistentă, alteori înjumătățită, iar cealaltă jumătate, aproape transparentă, păstrează, în fragilitatea ei, nervurile și țesuturile sale delicate. Uneori, luna aceasta este fărâmițată, alcătuită din particule, din lexii, din fraze scurte, din sunete și litere, din semne lingvistice, din senzațiile amintirilor și ale cuvintelor spuse pe care le rememorăm și le repetam fără oprire, neosteniți, recuperând, din trecutul acestei luni duble, deopotrivă tandrețea păcii și efervescența războiului. Deasupra acestei terase-grădini, soarele urcă adesea mult prea sus și rămâne prins în texturi complicate și plase rezistente. În cele din urmă, ne vom întoarce în grădina noastră suspendată, împărțită din loc în loc de garduri înalte, în care sinceritățile de tot felul se înlănțuie ca niște figurine de hârtie care se desprind și cad. Grădina aceasta neîncăpătoare a privirilor profunde și exploratoare se îndepărtează ca o imagine care își pierde claritatea și dispare. Totul este vis și zgomot! Și credeam fiecare cuvânt, iar sunetele se ramificau în minuscule sunete, pe care urechea abia le percepea. În tăcerile acestea imperceptibile stătea adevărul și acolo se găsise în tot acest timp, în straturile lor profunde, care se acoperiseră unele pe celelalte, sudate, de nedezlipit.

La marginea terasei, în timp ce scriu acest text, când bucuria aerului rece îl fragmentează și îl asprește, privesc foarte de aproape casele cu ușile lor larg deschise, cu luminile neîncetate, care se închid cu un sunet de clopot, nelocuite decât de stări de bucurie și de posibilitate. Caietele pe care le-am scris se deschid acum toate, deodată, și trebuie să le descifrez și să le recodific, să le acopăr cu noi semnificații, astfel încât să trimită din ce în ce mai rar la această lume în care sinceritatea luminii îți orbește senzațiile și te face să nu spui niciun cuvânt. La marginile acestor discuții, ca niște forme bine deslușite, rămân nespuse adevărurile mici și minuscule care nici măcar nu ne mai interesează, dar continuă să pâlpâie, aproape de stingere, iar zâmbetului tău febril i se răspunde din ce în ce mai rar. Toată această lume, care, la fel ca cealaltă, în care scriu și vorbim și râdem neîntrerupt, nu există decât în caietul meu albastru și umple serile ca pe niște cercuri de fildeș aruncate în nisipul unei insule sigure. Ultima poezie pe care am scris-o a devenit ilizibilă, cerneala s-a subțiat și a dispărut din loc în loc, abia deslușesc forma cuvintelor și dinamica lor, o transcriu fără să o rescriu și o citesc apoi cu voce tare. Ușile larg deschise ale caselor din jurul terasei mele se trântesc toate, deodată, și nucii înalți prind în brațele lor lemnoase și aspre hârtiile aruncate peste tot. Luna se întoarce pe ambele părți, se agită și își mișcă luminile. Râdem și citim și nu știm în care lume vorbim neîncetat despre grădina aceasta restrânsă, și în care lume citești cu spaimă și bucurie și frig cuvintele acestea pe care, uite, am reușit cu greu să le transcriu:

ți-am promis și știam că nu vei putea refuza,
că la capătul drumului de mii de kilometri
ne vom îmbrățișa îndelung ca pentru o fotografie irepetabilă
și mă voi retrage în obiecte pe care nu le poți vedea
și nici nu le poți expune nicăieri
pentru că muzeul inocenței noastre se va prăbuși
din senin.

În imagine: desen de Marco Vallino