Avanpremieră

Pălăvrăgeala vagabonzilor (fragment)

Demény Péter: Uite, suntem în centrul Clujului, vorbim de parc-am fi prieteni, ceea ce și suntem. Pentru mine, ăsta e centrul orașului și mă deranjează Piața Unirii cu Avram Iancu. Pe tine nu?

Doru Pop: Dragă Péter, Piața Unirii nu e aia cu Avram Iancu și tulnicăresele, ci e asta cu regele Matia. Și știi ce mă enervează cel mai tare? Că numele locurilor unde trăim se schimbă mai des decât șubele păstorilor. Vechea Piață Mare a fost Piața Libertății în timpul comunismului și acum e Piața Unirii. A fost paralelă cu Păcii și Victoriei și acum e paralelă ca denumire cu actualitatea. Mai tare mă deranjează schimbarea asta continuă a denumirilor. Dar ce-mi provoacă o indispoziție cumplită este kitsch-ul, oriunde îl văd. Un revoluționar român cu o sabie mai mare decât corpul lui, care tronează deasupra unei piscine decorate cu delfini și înconjurate de femei care cântă în mod absurd din niște tulnice ținute într-o poziție aberantă. La fel, o piață centrală fără verdeață, fără copaci, cu groapă imensă în mijloc și cu o fântână arteziană mereu stricată, astea mă deranjează!

Péter: Și de regele ăsta ce zici? A fost el maghiar, a fost român? Știi cine stă lîngă el?

Doru: O, da! Câți știu însă că e un grup statuar cu mult ADN de român în el? Blasius, susținătorul lui Ștefan cel mare, Báthory, ajutorul lui Vlad Țepeș, ce să mai vorbim despre Pavel Chinezu. Ăștia care stau pe lângă „regele tău” sunt un exemplu pentru universul de conviețuire pe care mi-l doresc și eu. Într-un fel, noi doi stând în fața statuii suntem niște mărunte replici peste timp. Dar știi cum e cu regele ăsta pentru mine?! Pentru mine, el este în primul rând un gâscar. E Mateiaș! Un model pentru un tip de om politic cultivat, anti-nobili și multicultural. Ce zici de asta?

Péter: Cred că-mi place. Cultivat, anti-nobili, multicultural și șăgalnic, aș adăuga. Ei, poftim. Dacă mă uit în dreapta, Szentegyház utca. În stînga, Jókai utca și Egyetem utca. Te deranjează numele „mele”? Trăim în același oraș?

Doru: Nu există „orașul meu” și „orașul tău”, „străzile tale” și „străzile mele”. Oricum i-ai spune unui loc, locul acela există numai și numai pentru că noi suntem acolo să îi dăm un nume. Egyetem utca și strada Universității nu sunt două denumiri concurente, aflate într-o competiție pentru cel mai popular nume. Tu, ca maghiar, îi vei spune străzii pe care trăiești la fel, indiferent cum ar vrea „oficialii” să îi spună. Ce mare scofală ar fi să inscripționăm străzile cu numele pe care le folosesc cei care locuiesc pe ele?

Péter: Cică pînă la începutul secolului al XX-lea, Clujul a fost „inexpugnabil” românilor, cum s-a exprimat odată Rectorul. Bunicul meu își amintea orașul ca pe un oraș maghiar, umplut de românii veniți din Moldova și Muntenia. Se poate înfiripa un dialog real între „bunici” atît de diferiți?

Doru: Poate că nu îi întrebăm pe bunicii potriviți. Eu i-aș întreba pe acei bunici care au copilărit împreună pe Farkas utca. Ăia care erau maghiari, români, evrei și țigani laolaltă, care se învățau unii pe alții să înjure în limbi diferite și pe care nu-i interesa ce s-a întâmplat în istorie. Ar fi cazul să uităm Istoria cu „I” mare și să începem să ne trăim istoriile astea împreună, cu „i” mic și cu mai multă prietenie.

Altfel suntem ca în bancul ăla în care Ion îi trage un pumn prietenului său, János. János se ridică de jos și zice: De ce mai lovit? Ion răspunde: Voi lați omorât pe Horea. Bine mă, răspunde János, da’ asta o fost demult. La care Ion: Da, da’ io amu am aflat!

Péter: Mergem pe Deák Ferenc utca, fosta Petru Groza, momentan Eroilor. Și ajungem la Teatrul Național, cîndva teatrul lui Jenő Janovics. Știm că a fost maghiar de origine evreiască, știm că a fost un tip interesant. Cum îl putem folosi în plimbarea noastră problematico-prietenească?

Doru: Strada asta, acum populată de cluburi, baruri și terase, este minunată și, simultan, o dovadă a amestecului care este orașul nostru. Avem o biserică greco-catolică și o copie a unei statui de la Roma, un fost magazin de cuie și ciocane devenit restaurant cu specific mediteranean, shaorma și Jugendstil. Dar știi ce? Uite, mie mi-e dor de vechea Vărzărie și de vechea Fasolărie unde mâncam când eram student. Ție de ce ți-e dor?

Péter: „Mi-e dor de fîntîna cu cer curat.” Dincolo de umor, mi-e dor de speranțele mai aprige sau cum să le mai zic. Atunci, în 1990, cînd aveam eu 18 ani, a fost o revoluție – noi așa am trăit-o. Nu mi-e dor de revoluții și de morți, dar de speranța aceea care a crezut, și noi cu ea, că o să schimbe lumea…

Doru: Și eu am în minte o schimbare, dar de altă natură, poate. Dacă mă uit la fostul teatru maghiar, actualul teatru românesc, mă gândesc că Janovics este un alt exemplu minunat pentru ce înseamnă „La Belle Époque”. Asta mi-aș dori să avem, o epocă culturală și efervescentă, în care să nu discutăm despre naționalisme și ură, ci despre literatură, artă, comunicare. Ar fi o schimbare nu atît de radicală, mai degrabă o întoarcere la o lecție mai veche, aproape uitată. Așa cum știa să facă acest evreu, vorbitor de identitate maghiară, care a devenit cetățean român și care a făcut cultură la nivel internațional fără să se simtă „ne-la-locul-lui”. Pentru că acesta este locul nostru. Și al tău și am meu, al meu și al tău simultan. Ar fi bine, mai încolo, să mergem în locul meu preferat din centru, la Házsongárd, să ne plimbăm printre cei care sunt concetățeni cu noi. Dar ce zici de Biserica ortodoxă din Piața Avram Iancu, fostă Victoriei, fostă Malinovski, fostă Cuza Vodă, fostă Bocskay? Nu te deranjează competiția crucilor care merg paralel, între Sf. Mihail și aceasta?

Péter: Competiția crucilor și a părinților-popilor-fețelor bisericești idioți sau ipocriți. Așa că scriu numele celui pe care l-am văzut într-o înregistrare pe Youtube și care e popă ortodox și totuși are umor (nici protestanții mei nu sunt mai ca brazii): părintele Constantin Necula.

Doru: Hai să mergem pe lângă turnul croitorilor și să vorbim puțin despre alt punct nevralgic. Spune drept, tu l-ai omorât pe Baba Novac?

Péter: Ce, tu acum ai aflat? („îl ia de după umeri”)

Doru: După ce ne-am plimbat prin Házsongárd, hai să mergem pe Farkas utca, care este locul meu preferat din Cluj și să vorbim despre al cui este orașul ăsta.

 

 

Péter: Sunt locuri pline de morții maghiarilor și am moștenit panteonul maghiar: Brassai, poetul Jenő Dsida, Janovics și mulți, mulți alții. Dar am auzit odată o frază care m-a zguduit. Un părinte venit acasă din SUA a povestit cum biserica în care și-a ținut slujbele, cîndva plină de maghiari din America, s-a umplut de negri. Dar, a adăugat, Dumnezeu nu a fost rănit.

Doru: Există morți buni și există morți răi, unii care ne lasă moșteniri proaste și alții a căror memorie ne ajută să trăim mai bine. Eu îi „am” acolo pe Racoviță și, mai ales, pe Adrian Marino, un clujean venit din Moldova, care ne-a învățat ce înseamnă europenismul și ieșirea din prăfuirea provincială. Și sigur, tot Hajongardul este pentru mine locul unde am sărutat-o prima oară pe viitoarea mea soție. Chiar, pentru tine care sunt locurile cu încărcătură „erotică” din oraș?

Péter: Păi Fellegvárul, de pildă, adică Gruia, cum ar veni. Unde am jucat fotbal cu cei de la bloc, noi, cei din case. Adică noi, ungurii, cu ei, românii. Conflicte care au mocnit în mine mulți ani, dar care m-au învățat să fiu bun transilvan. Poate asta înseamnă să te construiești pe tine însuți: să-ți formezi niște opinii normale după trăirea unor experiențe anormale. Ce zici?

Doru: Sau să accepți că sunt lucruri care ție nu-ți plac, dar poate altora le fac bine. Uite, de aici de pe Cetățuie se vede cel mai bine identitatea multifațetată a orașului, pentru că multiculturalismul nu e decât o frază goală, care ascunde lipsa de dialog dintre comunități. Din Centrul istoric ies ca niște brațe de caracatiță Mănășturul, Mărăștiul și zona nou dezvoltată din Bună Ziua. Ideea este cum să transformăm Kraken-ul ăsta care este Cluj/Kolozsvar/Klausenburg într-o ființă vie, cu o viață naturală, cu o existență firească. Aici există o singură „pastilă”, un singur tratament care să facă din povestea lui Jeckyll și Hyde o variantă a conviețuirii non-psihotice: acceptarea prin toleranță. Cât timp vom rămâne niște grupuri care sunt în conflict și într-o concurență pentru cine a suferit mai mult, cine are dreptul și primordialitatea, cine a făcut primul nu știu ce celuilalt, totul va fi o vedere idilică de tip carte poștală, cum se vede de aici de sus, dar care ascunde o poveste sordidă despre trădare, minciună, ură și mutilare reciprocă. Unde vom merge de aici?

Péter: Noi doi, acasă. Și ne vom mai plimba, sper.

 

Fragment din volumul „Pălăvrăgeala vagabonzilor. Dialog Demény Péter şi Doru Pop”, Editura Charmides, Bistrița, 2017

Despre autor

Péter Demény

Péter Demény

Péter Demény (n. Cluj, 1972): scriitor, publicist, traducător, profesor la Facultatea de Litere a UBB Cluj. A tradus „Cartea de la Metopolis” a lui Ștefan Bănulescu și „Povestirea Țiganiadei” de Traian Ștef. De asemenea, a mai tradus și două romane de Daniel Bănulescu: „Te pup în fund, conducător iubit!” și „Diavolul vînează inima ta”. E redactorul revistei literare „Látó”. Volume: „Ikarosz imája” („Rugăciunea lui Icar”) – versuri, 1994; „Bolyongás” („Rătăcire”) – versuri, 1997; „A menyét lábnyoma” („Pe urmele nevăstuicii”) – studii, eseuri, recenzii, 2003; „Meghívó minden keddre” („Invitaţie pe fiecare marţi”) – publicistică literară, 2004; „Visszaforgatás” („Reluare”) – roman, 2006; „A fél flakon” („Flaconul golit pe jumătate”) – versuri, 2007; „Ágóbágó naplója” („Jurnalul fetiţei mele”) – versuri pentru copii, 2009, „Ghidul ipocriților” - eseuri (Polirom, 2013), „Kolindárium” (2015), „Lélekkabát” („Paltonul sufletului”- idem), „Apamozsár” („Măcinatul tatălui” - eseu, 2016), „Portrévázlatok” (schițe și portrete - idem), „Sünödi és a trallalla” („Ariciul lunatic” - povestioare, idem). Eseuri, articole şi versuri în româneşte în „Observator cultural”, „22”, „Bucureştiul cultural”, „Ziarul de duminică”, „Liternet”, „Apostrof”, „Teatrul azi”, „Corso”.

Despre autor

Doru Pop

Doru Pop

Doru Pop (n. 3 mai 1970, Baia Mare) este conferentiar la Facultatea de Teatru și Televiziune din Cluj-Napoca. A absolvit Liceul de Filologie-Istorie din Oradea (1988) și Facultatea de Litere din Cluj-Napoca (1994). În 2002 a obtinut masteratul în jurnalism și comunicare la Universitatea Chapel Hill, Carolina de Nord, iar în 2003 doctoratul în filosofie, cu o teză despre filosofia culturii vizuale, la Universitatea „Babes-Bolyai”. A fost bursier Fulbright și Ron Brown (1995-1996, 2000-2002) și a predat un curs despre filmul românesc la Bard College, New York (2012). A publicat volume de studii și eseuri: „Alegerile naibii. Fals tratat despre metehnele imaginarului politic autohton” (2007), „Ochiul si corpul. Modern si postmodern în filosofia culturii vizuale” (2005), „911. Ziua în care a murit democrația” (2003), „Mass media și democrația” (Polirom, 2001), „Mass media și politica” (2000), „Obsesii sociale” (1998) și un volum de povestiri pentru copii: „Povestile bunicuței Nana” (2003); a tradus Giovanni Sartori, „Teoria democrației reinterpretată” (Polirom, 1999), a colaborat la volume colective și scrie comentarii politice, cronică literară și eseu pentru o serie de reviste literare românești. În 2013, la Cartea Românească, a publicat volumul de proză „O telenovelă socialistă”.

Scrie un comentariu