„Pământul șoaptelor” de Gerald Durrell

Începând cu numărul 391 al Literomaniei, vă propunem un nou ciclu de traduceri semnate de Dominique Ilea, grupate, de data aceasta, în jurul mâncării („la bouffe”), al temelor gastronomice într-o diversitate de contexte culturale. În numărul de față, puteți citi capitolul al doilea din volumul „The Whispering Land”/ „Pământul șoaptelor” (1961) de Gerald Durrell. (Literomania)

 

     Pământul șoaptelor

Gerald Durrell 

 

2. Un ocean de ospătari-șefi

[…] Vreme de vreo zece minute, se cufundau [pinguinii] și se roteau în cercuri printre undele scânteietoare, agitându-și extaziați tălpile usturânde, zdrelite pe pietre, stârnind vârtejuri de spumă, făcând salturi, dispărând sub apă apoi zvâcnind iarăși la suprafață ca niște dopuri de plută.

În fine, răcoriți, odihniți, venea ceasul să se consacre unei misiuni cu mult mai serioase: pescuitul. Se puneau pe treabă, fără să se lase demoralizați de perspectiva de-a trebui să refacă în sens invers același parcurs chinuitor, ca să le împartă peștii puilor lor.

Înapoierea se înfăptuia, încă și mai anevoioasă din pricina cantității de pește pe care o îngurgitaseră adulții. De cum soseau, părinții se și înhămau la misiunea plină de peripeții de a-și hrăni progenitura înfometată; isprava aducea un pic cu un meci de lupte greco-romane. Aproape de locul unde ne [adică Gerald Durrell, soția sa Jackie și señor Huichi, un proprietar de estancia care le slujește drept ghid spre faleza marină abruptă de la Puerto Deseado, Patagonia, unde s-a instalat colonia, n.t.] opream zi de zi Land-Rover-ul, trăia o familie de pinguini ce se deprinse cu prezența noastră zilnică îndeajuns cât să ne îngăduie s-o filmăm de la distanță. Izbutirăm deci să observăm operațiunea cu de-amănuntul.

De îndată ce un adult se aburca din nou până în vecinătatea coloniei, trebuia, înainte de-a ajunge la vizuina lui, să scape de asaltul a mii de micuți, toți încredințați, în mod vădit, că dacă tăbărau pe un adult și-l doborau la pământ o să-l silească să regurgiteze peștele care-i umplea stomacul. Ca să scape de ei, adultul se pomenea deci nevoit să înainteze în zigzag, cam ca un centru-înaintaș pe un teren de fotbal. Când ajungea la vizuina lui, încă mai avea în călcâie doi-trei puiuți care nu erau de-ai lui. Pierzându-și răbdarea, se apuca atunci să dea hărțuitorilor niște lovituri de cioc atât de violente, încât puful puilor fulguia peste colonie ca o furtună de zăpadă în miniatură.

După ce pusese pe fugă intrușii, se ocupa de puii săi, care de-acuma reluau pe cont propriu asaltul celorlalți, scoțând piuituri ascuțite, un pic astmatice, ca să-și arate foamea și nerăbdarea. Adultul se oprea la intrarea vizuinei și, contemplându-și cu un aer gânditor vârful picioarelor, începea să joace o ciudată comedie; mimica lui te făcea să crezi că se străduie să-și înăbușe un sughiț de nestăpânit. Spectacolul îi cufunda pe micuți într-o stare de încântare și de surescitare frenetică; bătând din aripi, se îndesau în trupul adultului, își lungeau gâtul și clămpăneau din cioc sub al lui. Manevra asta dura vreo treizeci de secunde; după care, cu un aer de profundă ușurare, pinguinul regurgita vârtos și-și afunda energic ciocul în gâtlejul puilor săi; atâta sârg punea în gestul ăla, încât totdeauna mă uimea să-i văd capul reapărând nevătămat la lumină. Micuții ieșeau și ei teferi din operațiune; săturați momentan de gustare, se așezau în fundulețul lor durduliu ca să cugete o clipă. Adultul profita de răgaz ca să-și repună în rânduială ținuta, ca să-și răsfire penele de pe gușă, ca să-și descotorosească tălpile de crustele de pământ care le murdăreau și să-și plimbe ciocul de-a lungul cioturilor lui de aripi cu o mișcare de mașină de tuns. Apoi se punea să caște și, cu aripile țepene la spate, se apleca în față ca un atlet care se străduie să-și atingă degetele de la picioare cu nasul. După aia urma un moment de nemișcare totală. Cinci minute mai încolo, animalul își relua seria de sughițuri și, imediat, agitația generală reîncepea. Puii ieșeau din digestia lor somnolentă ca să se lipească din nou strâns de adult și să se bată între ei care va fi servit primul. Fiecare primea, când îi venea rândul, o lovitură de cioc în aparență ucigașă, apoi toată prăsila adormea la loc ca să digere felul principal care tocmai le fusese împărțit. […]

În românește de Anca-Domnica Ilea, după „A Sea of Headwaiters” (cap. 2 din „The Whispering Land”, 1961)

Sursă foto: aici

Sumar Literomania nr. 394 (2026)