Cronici

Povestirile lui Dino Buzzati

Lectura cărţilor lui Dino Buzzati mă transpune într-o stare aparte, în care se amestecă o uşoară melancolie, un fir subtil de angoasă repede acoperit de o seninătate stranie, care seamănă cu resemnarea sau cu înţelepciunea, îmi e greu să mă hotărăsc. Va să zică viaţa poate fi şi aşa, iar omul o poate înţelege, chiar şi la sfârşit – se formează gândul în mintea mea de cititor care simte nevoia să tragă concluzia. Proza acestui mare scriitor italian, care s-a stins în anii ’70 ai secolului trecut are, poate fireşte, un ritm complet diferit de cotidianul contemporan, pare conectat mai degrabă la un timp de la marginea vieţii, acolo unde hazardul, întâmplarea şi obstinaţia individului se întâlnesc cu veşnicia, cu destinul, cu rotirea cosmică.

Cele 51 de povestiri, apărute în traducerea lui Florin şi a Marei Chiriţescu, se situează la confluenţa anecdoticului cu parabola şi cu fantasticul, reuşind un echilibru altfel greu de păstrat. Toate au o morală, degajă o învăţătură, ceea ce ar părea mai degrabă un defect dacă personajele şi situaţiile nu ar fi atât de convingătoare, în mod paradoxal, complicat construite realist şi puse în context straniu, absurd sau fantastic. În plus, „morala” este implicită şi se extrage, de cele mai multe ori, din dramatismul condiţiei umane, aşa cum se construieşte în text.

Printre povestirile mele favorite se află Sclav, despre cât poate iubirea să accepte, despre dependenţă şi moarte; Turnul Eiffel, unde inginerii şi muncitorii construiesc în secret, camuflaţi de nori ceţoşi, până la înălţimi ameţitoare, un fel de scară spre cer sau un turn Babel; Haina vrăjită – ne reaminteşte că banii pe care îi adunăm noi îi pierd, de fapt, alţii.

Umilinţa începe în felul următor:

„Un călugăr pe nume Celestino se făcuse sihastru şi se dusese să trăiască în inima metropolei, unde singurătatea inimilor e mai desăvârşită şi unde Dumnezeu te-ncearcă mai amarnic. Pentru că miraculoasă este puterea deşerturilor din Orient, făcute din pietre, nisip şi sare, unde chiar şi omul cel mai strâmt la minte îşi dă seama de propria nimicnicie faţă de imensitatea creaţiunii şi de abisurile eternităţii, dar şi mai puternic este deşertul oraşului făcut din mulţimi, din zgomote, din roţi, din asfalt, din lumini electrice şi din ceasuri care merg toate laolaltă şi rostesc toate în acelaşi timp aceeaşi osândă”.

Călugărul Celestino se nevoieşte în sărăcie şi devine un duhovnic căutat de multă lume. Printre cei care vin se află şi un preot, la început tânăr, pe care îl iartă de păcatul trufiei, spunându-i Ego te absolvo la intervale mari de ani. Fără să ştie cine este şi ce devine cel spovedit, Celestino îl întâlneşte, spre sfârşitul vieţii, într-o vizită la Vatican: „Şi, în vetusta maiestate a Vaticanului, pentru prima oară în istorie, se poate vedea următoarea scenă: Sfântul Părinte şi un călugăr foarte bătrân, necunoscut, venit cine ştie de unde, se ţineau de mână şi plângeau, amândoi, în hohote”.

Întâlnirile destinului sunt mereu surprinzătoare, fiecare individ, oricât de umil, are rolul lui în lumea mică în care trăim. Cei puternici au nevoie să fie înţeleşi, acceptaţi, iertaţi de cei umili. „Sanctitatea Sa” face un exerciţiu de smerenie venind la călugărul care trăieşte ca un om al străzii, fără să spună cine este cu adevărat. Dincolo de acest lucru este, însă, nevoia fundamentală a noastră, a oricui, de comunicare simplă, empatică, iubitoare, cu semenul, împreună cu care să putem, târziu, să plângem.

Povestirile vorbesc despre pasiunile omului, despre orbirile sale, despre pulsiunile negative, dar şi despre dragoste, familie, moarte, moştenirea sângelui, curaj. Despre toate câte poate cuprinde existenţa noastră, jumătate reală, jumătate fantastică. Sunt nişte răspunsuri implicite la întrebările pe care ni le punem – sau pe care nu apucăm să le formulăm, ci le ducem, ascunse, înlăuntrul nostru.

Dino Buzzati, Monstrul Colombre şi alte cincizeci de povestiri, traducere din italiană de Florin şi Mara Chiriţescu, Editura Polirom, 2013, 320 p.

Despre autor

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”.

Scrie un comentariu