Avanpremieră

Parisul meu din farfurie

Stridii. Un bar à huitres în arondismentul 5, pe Boulevard Saint-Germain, după Cluny, pe partea dreaptă cum mergi spre Institut du Monde Arabe. Nu ştiu de ce, olfactiv, este prima şi una dintre cele mai pregnante amintiri ale Parisului, încă de acum (ţineţi-vă bine!) douăzeci şi cinci de ani, de când am mers prima dată. Probabil că nu are nimic mai special decât alte zeci de locante similare, în afara faptului că s-a nimerit să fie în acea zonă a Capitalei în care, de oricâte ori m-aş afla, mă locuieşte cea mai vie şi mai stringentă stare de apartenenţă. Dacă am o bucăţică de Paris a mea (de împărţit şi cu alţii, ca un ecler cu fistic şi portocale de la Christophe Adam, tot în vecinătate, pe Rue de l’Ancienne Comédie), aceasta este. O dau, o cânt şi o povestesc, pentru că am crescut iubind-o, străbătând-o, descoperind-o, uitând-o şi retrăind-o. Oricât aş sonda Parisul înspre limitele lui, mă regăsesc înapoi în Saint-Michel, Saint-André-des-Arts, Rue Dauphine, Rue Dupuytren, Saint-Julien-le-Pauvre, Rue Sauton…

Cu minime derapaje, o hartă a gusturilor Parisului ar urma proprii mei paşi prin acelaşi perimetru. Într-o sfidare a logicii, cutumelor, raţiunii şi ordinii prestabilite, ea ar include atât profiterolul nu decadent, ci obscen de-a dreptul de la Le Procope (năpădit de sos de ciocolată cât să nu mai vrei să vezi dulce două zile) şi maximum patru macarons de la Pierre Hermé (pe Rue Bonaparte), purtate cu grija unor odoare şi împărţite pe o bancă, desculţi, în faţă la Saint- Sulpice. Ceva mai sus, după Rue des Écoles, ascuns într-o firidă de străduţă, e Le Coupe-Chou, restaurantul sculptat în Ev Mediu, cu camere felurite, toate luminate de veioze, cu aer de magazin de antichităţi, cu terrine de ţară minunate, escargots îndopaţi cu usturoi, mousse au chocolat de scris nuvele şi rosé vivace. Aici am mâncat o bavette d’aloyau à l’échalote confite memorabilă, dar, mai mult, am ciocnit pentru începuturi de poveste, de carte, de vârste şi pentru reconfirmări de suflet. Ah, pâinea de la Eric Kayser şi, tot de acolo, la tarte au citron meringuée, în care lupta cu bezeaua părpălită e doar onorifică, pentru a-ţi face mai spectaculos plonjeul linguriţei în crema efervescentă de lămâie.

Croustillant de Saint-Marcellin rôti au miel et au thym. Carevasăzică, brânză de capră crocantă şi rumenită răsfăţată cu miere şi cimbru. De magret de canard ce să mai spun? Se serveşte cu cea mai frumoasă vedere asupra Catedralei Notre-Dame şi a buchiniştilor à coté, de la o masă cu prieteni şi snoave operistice din La Bouteille d’Or.

O coincidenţă necăutată. Ultimele dăţi, am plecat de la Paris duminica. Avion de seară, ceea ce înseamnă jumătate de zi de flanare şi un café gourmand de fiecare dată în acelaşi loc: Un Dimanche à Paris (Cour du Commerce Saint-André). Nu departe, pe o altă stradă plină de istorie, Rue des Grands Augustins, e unul dintre cele mai frumoase Mariage Frères. Recunosc că nu am luat niciodată ceaiul acolo (ci de acolo) – mi se pare totuşi, exagerat, să dai câteva zeci de euro pe o ceaşcă de ceai şi o gustare –, dar nu pot uita dimineaţa de vară ploioasă în care am intrat să ne minunăm, iar din difuzoare se auzea „Mon coeur s’ouvre à ta voix” din Samson şi Dalila, într-o altă hachiţă a potrivirii lucrurilor, când dai să crezi că nimic nu e întâmplător.

Când e să ies din Cartierul Latin, rămân în inima tânără a Parisului: Rue Mouffetard, pentru La Maison de Verlaine, unde mănânci vegheat de placa de marmură care îi aşază pe Verlaine şi Hemingway sub acelaşi acoperiş. Sau la Bouillon Chartier, pe Rue du Faubourg Montmartre, în furnicarul marilor bulevarde. „Cot în cot” îi spunem noi, pentru că mănânci atât de aproape de vecinul de la altă masă, încât ai putea, fără probleme, să-i încerci sosul de piper verde. Nu sunt feţe de masă, ci hârtii pe care ţi se face direct socoteala, mai stau şi alţii la rând, farfuriile şi paharele se prăvălesc de la înalţime, dar nu îţi aterizează în poală. Mai contează, atunci când mâncarea e cinstită, dezarmant de ieftină şi vine într-un interior Art Nouveau care îţi face uitate mofturile?

Iar stridii… Stridii nu am mâncat niciodată pe Saint-Germain, ci la Le Grand Bistro Breteuil, cu Tour Eiffel atârnând deasupra. Acolo am învăţat regula r-ului (stridii nu se mănâncă decât în lunile cu „r”). Acolo am înţeles de ce molusca şi şampania fac casă atât de bună. Dar barul meu de pe Saint Germain, pe lângă care continuu să trec şi să inspir aerul impregnat de mare din jur este semnul că sunt aproape acasă.

 

Fragment din volumul „Rosé” de Marius Constantinescu, Editura Nemira, Bucureşti, 2017, 304 p.

Recomandare Literomania

Despre autor

Marius Constantinescu

Marius Constantinescu

Traducător, jurnalist şi realizator radio-TV, Marius Constantinescu a absolvit Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării în 2002. A cochetat cu copywriting-ul, publicitatea şi istoria artei, înainte de a-şi da seama că se poate exprima cel mai bine în presa culturală audiovizuală. După opt ani de radio, a descoperit televiziunea şi libertatea nestăvilită dată de jocul de-a imaginea. Emisiunile sale – „Marile picturi ale lumii”, „V… de la vizual”, „Jurnal Cultural”, „Profil. Poveste. Personaj” – s-au transformat în repere pentru un public deschis la minte, sofisticat, dispus la jonglerii intelectuale, niciodată autosuficient. Din 2005, a fost legat de fiecare ediţie a Festivalului Internaţional „George Enescu“, realizând interviuri (unele dintre ele în exclusivitate) cu cei mai importanţi artişti invitaţi. A obţinut trei premii ale Asociaţiei Profesioniştilor de Televiziune din România (A.P.T.R.), inclusiv pentru „Profil. Poveste. Personaj”, proiect care i-a devenit alter ego, iar, în 2013, şi carte.

1 comentariu

  • Absolut încântàtor! Aveti un stil deosebit, vivace si senin! Mi-ati readus prin aceste evocàri farmecul Parisului pe care-l am în suflet! Pe Avenue Marceau aproape de Arc de Triomphe de l’Etoile am locuit timp de 11 ani (1999-2010)!Merci infiniment! A bientôt!

Scrie un comentariu