Actualitate

Regele și generația bunicului meu

În copilăria mea, petrecută în ultimul deceniu comunist, priveam fascinată cărticelele de front ale bunicului meu cu imaginea tânărului Rege Mihai, în uniformă militară românească, cu medalii multe aliniate pe tunica strânsă pe corp, cu o eșarfă transversală pe piept. Chipul luminos, blând și mândru al regelui fusese purtat de bunicul meu – un țăran sărac pe nume Ion – în haina de luptă de-a lungul celor cinci ani de război, întâi alături de armata germană, până la Stalingrad – pe soldații germani îi admira, pentru disciplină, echipamente și pentru curățenie, fiindcă se spălau la minus 20 de grade afară, cu zăpada, iar românii tremurau plini de purici, în haine subțiri, cu echipament prost; apoi cu rușii – de care se temea. A luptat întâi pe frontul de Est, apoi pe cel de Vest, a trăit, s-a terminat războiul și a venit pe jos, până în satul lui din Oltenia, tocmai din Cehoslovacia, cu o mustață mare și lungă – încât soția nu l-a recunoscut –, pe care o dădea după urechi și ducând în tunica ruptă medalia și cărticele de război cu poezii, literatură patriotică și imaginea Regelui.

Ne povestea, mie și fratelui meu, că regele este mai mare cu patru ani decât el, că sunt aproape „de-un leat” și că „trebuie să fie necăjit, săracul”. Bunicul meu Ion, ca toți țăranii care au luptat în Al Doilea Război Mondial, nu au mai primit pământul promis, pământul pentru care luptaseră cu atâta amar, ca și cei din Primul Război. Li s-a luat, după 1948, și bruma de pământ pe care o aveau din străbuni, și carul cu boi, și vaca, și plugul – toate pentru noua gospodărie colectivă. Mulți ani, bunicul nu a mai vorbit despre rege. Nici mamei mele. Abia târziu, nouă, nepoților. Ni se părea o poveste din alte vremuri, fantastică, așa, ca basmele. Știam și imnul „Trăiască Regele în pace și onor”. După 1989, nu am mai apucat să vorbim, am crescut, am plecat. Țăranii și-au luat pământul înapoi. Prea târziu. Regele a venit în țară. Prea greu, prea târziu. Soacra mea, jumătate săsoaică, îl iubea și îl compătimea feminin: „săracul, a crescut fără mamă”.

 

Regele Mihai la Colegiul „Iulia Hasdeu”, în 2001

 

Bunicul meu a plecat înaintea regelui. Lucrez acum la o școală al cărei ctitor, în 1926, a fost Regele Ferdinand, la a cărei reconstrucție a participat apoi Carol al II-lea. Corul școlii s-a aflat, mulți ani, sub patronajul Casei Regale. Colegiul Național „Iulia Hasdeu” a fost vizitat de Majestatea sa Mihai în 2001, cu imensă bucurie.

 

Colegiul Naţional „Iulia Hasdeu”

 

Spirala istoriei, chiar dacă nu-și împlinește idealurile, chiar dacă ratează momentele-cheie, merge mai departe și duce cu ea memoria faptelor și a oamenilor. Pentru mine și pentru fratele meu, imaginea Regelui este, întâi de toate, legată de imaginea bunicului luptând în Al Doilea Război Mondial.

Despre autor

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”.

Scrie un comentariu