Traduceri

Patul răvăşit (fragment) de Françoise Sagan

– E extravagant, striga Tony d’Albret (născută Marcelle Lagnon la Provins), numai tu poţi face asemenea lucruri, într-adevăr…
Era în vocea ei o nuanţă de admiraţie şi totodată de reproş care o copleşea pe Béatrice. De şapte ani, ea făcea parte din trupa lui Tony şi avea toate motivele, ca şi alţi vreo douăsprezece actori, să se felicite pentru impresara ei. Mică, îndesată şi vioaie (ea însăşi spunea despre sine că este ca argintul viu), Tony d’Albret avea, pe lângă un suflet de sclav, o aviditate, un simţ al afacerilor şi o rea credinţă care făceau din ea unul dintre agenţii cei mai eficienţi din Paris.
În funcţie de gradul lor de sensibilitate, oamenii care o cunoşteau spuneau că e tonică sau îngrozitoare, dar toţi recunoşteau că era mai bine s-o ai de partea ta, fiindcă era un pericol public. Ei îi plăcea la nebunie, de altfel, această definiţie despre ea însăşi.
– Ce ai putut să faci de o săptămână încoace, de nu mi-ai telefonat? În afară de amor, a adăugat ea, cu un mic râs gros, pe care-l voia complice.
Într-adevăr, ea făcea şi pe prietena, pe confidenta, chiar pe mama, juca toate rolurile posibile faţă de aceşti copii nefericiţi, orbiţi de luminile scenei, rătăciţi în propriile lor imagini strălucitoare, care erau foarte adesea actorii. Ea miza pe toate acestea: pe aviditatea lor, pe curajul lor, pe vanitatea şi viciile lor, dacă aveau aşa ceva. Nu exista teren pe care ea să nu încerce să câştige. Era un ghid, în toate sensurile cuvântului, şi avea tendinţa să-şi asigure prăzile în modul cel mai josnic cu putinţă.
Béatrice, victimă şi nu prea, o privea printre genele ei lungi. Ca de obicei, Tony era mai degrabă prost îmbrăcată, prost machiată, şi ca de obicei Béatrice, care nu ştia că o făcea expres, se simţea condescendentă şi amuzată.
– În afară de amor, nimic altceva, a mărturisit ea.
– Şi se poate şti cu cine?
Tony simula nerăbdarea. De fapt, zece martori o văzuseră pe Béatrice dejunând tête-à-tête cu tânărul autor Édouard Maligrasse, şi de o săptămână, nimeni nu mai auzise vorbindu-se nici de unul, nici de celălalt. După câteva puneri cap la cap de informaţii, Tony era sigură de ce se întâmplase.
– Nu-l cunoşti, a răspuns Béatrice, cu un aer visător.
„Aici chiar că exagerează!”, şi-a zis Tony.
La Paris se juca a doua piesă a lui Édouard, şi de fiecare dată cu succes. Teatru intelectual, desigur, şi care mai degrabă îi plictisea pe oamenii care nu erau snobi, ci naturali, cum era ea, Tony, dar totuşi, era vorba de un mare succes de stimă. Poza lui Édouard apăruse în paginile la vreo douăsprezece magazine. Voia să pună întrebări, din politeţe, dar nu trebuia să fie luată drept o idioată.
– Eşti tu aşa sigură că nu-l cunosc? a zis ea, străduindu-se să aprindă o luminiţă maliţioasă în ochii săi albaştri, puţin ieşiţi din orbite.
– Îi ştii, probabil, numele, desigur, a răspuns Béatrice, tot visătoare, dar pe el nimeni nu-l cunoaşte. Cu adevărat, vreau să zic.
„Haida hai, iar se crede îndrăgostită”, s-a gândit Tony, care, obişnuită fiind cu capriciile amoroase ale lui Béatrice, ştia că ea cultiva două feluri de aventuri: unele, cele clasice, „fără” sentiment, iar celelalte, mult mai obositoare pentru anturajul ei (şi mult mai rare, de altfel, slavă Domnului), „cu” sentiment. Ea a suspinat, apoi a lăsat să-i scape, pentru o clipă, o opinie sinceră:
– Are talent, sigur că da, sigur că da, dar nu e, la drept vorbind, genul nostru de teatru.
– Nu amesteca una cu alta, a spus Béatrice pe un ton sever.
În lumina dimineţii, în contre-jour, era extrem de frumoasă, a recunoscut Tony, şi nu arăta deloc cei trezieci şi cinci de ani pe care-i mărturisea fără ascunzişuri.
– Îţi atrag atenţia că pleci în turneu peste opt zile, draga mea, a zis ea.
Béatrice a clătinat din cap, cu un aer profund melancolic, pentru o clipă.
– El o să suporte asta foarte greu, a răspuns. E foarte sensibil.
O voce veselă şi virilă s-a făcut auzită dinspre baie, o voce care cânta o veche arie de operă. Uşa s-a deschis deodată, şi bărbatul sensibil îşi făcu apariţia, în halat de baie, ciufulit şi, avu impresia Tony, extrem de tânăr. S-a oprit brusc, a părut să se scuze, şi Béatrice, languroasă, ca şi când la mijloc ar fi fost o situaţie clasică, l-a prezentat:
– Édouard Maligrasse, Tony d’Albret – îngerul meu păzitor şi peştele meu.
Ea a izbucnit în râs, vreme în care cei doi îşi strângeau mâna, iar Édouard roşea în locul lui Tony, vizibil încântată.
– Tony a venit să-mi aducă aminte, cu cruzime, că plec în turneu săptămâna viitoare, a zis Béatrice.
– Ah! a spus simplu Édouard, şi s-a aşezat la piciorul patului, descumpănit.
De o săptămână – o săptămână înflăcărată şi tandră, o săptămână roşie şi gri-perlă – uitase de viaţă, în fine ceea ce oamenii numesc viaţă, iar femeia aceasta mică şi îndesată din fotoliu, brunetă şi decisă, îi apărea terifiantă ca însăşi imaginea fatalităţii. Femeia aceasta mică şi obişnuită, căreia îi ghicea imediat caracterul, în ciuda întregii ei indulgenţe naturale, femeia aceasta mică era reflexul epocii sale, al mediului său, al acestei mentalităţi pe care o ura dintotdeauna şi de care se temea, în prezent, ca fiind duşmanul cel mai rău al fericirii sale. Béatrice, o simţea, o ştia, de altfel, dintotdeauna, Béatrice se scălda adesea în apele acelea şi deseori chiar îi făcea plăcere.
– O să începem cu Nordul, cu Amiens, spuse mesagera destinului, apoi ne vom apropia de Paris, înainte de a ajunge în Sud. Mi-a plăcut foarte mult ultima dumneavoastră piesă, domnule Maligrasse, „O furtună imobilă”.
Se oprise după cuvântul „domnule”, crezând că Édouard îi va spune deîndată: „Spuneţi-mi Édouard”, însă el nici nu se gândea, şi asta a iritat-o. „În fond, intelectualii ăştia, că sunt incomunicabili sau nu – cum ziceau toţi – sfârşeau prin a face acelaşi lucru ca şi ea şi se aflau în aceeaşi barcă…” A avut un tic de expresie, Béatrice i-a remarcat schimbarea de umoare şi s-a amuzat. Din obişnuinţă, mai mult decât din necesitate – căci în prezent era o actriţă foarte cunoscută – ea avea nevoie de Tony, dar îi plăcea să o trateze de jos şi chiar să o umilească. Era ea însăşi sensibilă la aura de forţă dublată de vulgaritate pe care o degaja această femeie. Şi când râdea împreună cu ea, îi dădea ghionturi, o săruta şi o mângâia, când o ţinea la distanţă dintr-un reflex aproape animal, aşa cum te îndepărtezi de o nevăstuică sau de o creatură grotescă. Instinctul ţinea locul reflecţiei foarte adesea la Béatrice şi în general era chiar mai bine.
– Dar dacă pleci, a spus Édouard firesc, cu mâinile deschise, eu ce o să fac?
Părea atât de dezarmat, atât de sincer, încât Tony a tresărit. „Tipul e nebun, s-a gândit ea, sau cunoaşte atât de puţin femeile, în orice caz pe Béatrice? O caută cu lumânarea, ce mai.” Ceva însă părea să se topească, să se dilate în privirea luminoasă a lui Béatrice, şi surâsul pe care l-a avut pentru el avea o strălucire pe care Tony n-o mai văzuse niciodată şi care semăna teribil de mult cu tandreţea. Tony d’Albret şi-a dat seama, în clipa aceea, cu flerul ei implacabil, că era vorba de o poveste care merita urmărită îndeaproape. Pretextând o întâlnire, plecă să mai strângă de aiurea câteva informaţii complementare despre micuţul Maligrasse.
După plecarea ei, Béatrice i-a zâmbit lui Édouard.
– Cum o găseşti?
– N-o găsesc în nici un fel, a răspuns el.
Şi într-adevăr, n-avea nici o opinie despre Tony d’Albret. Ştia doar că ea deschisese uşa acestei camere dezordonate, capitonate şi închise, în care trăia de zece zile, şi că, odată cu ea, rumoarea Parisului, rumoarea celorlalţi pătrunsese înăuntru. Zăcea pe pat, în halat de baie, cu capul întors către Béatrice. „Ca de obicei, deja…!” se gândi ea.
Se făceau, într-adevăr, zece zile de când privirea aceasta nu o părăsea, într-atât încât ea îi punea uneori mâna în faţa ochilor; zece zile în care nu vedea din ea însăşi decât acest reflex pasional şi i se părea că i se abandonase. S-a lungit lângă el, pe pat, a respirat încă o dată, pe cearşafuri, parfumul acestui bărbat amestecat cu al său, mirosul încăpăţânat, violent şi fad al iubirii fizice, şi a suspinat. În timpul acestor zile şi nopţi, peisajul din jurul ei nu se mişcase: râuri de mochete, coline de cearşafuri, aştri de senzualitate; şi deşi gustul său pentru plăcere fusese satisfăcut, i se părea că participase involuntar la un pios şi deopotrivă lasciv abandon; era mirată: de multă vreme grija pentru cariera ei, ambiţiile sale îi împărţiseră timpul într-o serie de rendez-vous-uri practice, precise, şi din această cauză, aproape dispreţuitoare în ce privea iubirea. Se mira, aşadar, dar nu fără o anumită satisfacţie. De fapt, corpul ei era atât de animalic, atât de simplu, iar spiritul era atât de departe de aşa ceva, încât resimţea uneori în ea însăşi un soi de jenă, ca un falie ciudată. Ajunsese să i se pară aproape original faptul că putuse, fără să se plictisească, să petreacă zece zile şi zece nopţi atât de asemănătoare, se felicitase pentru propriul ei temperament. Îl felicitase, de altfel, şi pe Édouard – despre care păstrase o amintire destul de confuză – pentru violenţa, insaţiabilitatea şi abilitatea dorinţei sale.
Ea ignora însă că această ştiinţă pe care i-o recunoştea era dintre acelea care stârneau frica. Nu ştia că fiecare strigăt pe care i-l smulgea el, înainte chiar de a o excita, o liniştea. Nu ştia că, devenit avar şi nebun, tezauriza paroxisme, mărturisiri, cuvinte, gesturi. Dacă încerca, în momentele cele mai nebuneşti, să reţină un detaliu, un reper, o bornă sau o zi, mai târziu, memoria lui putea reveni la ele, pentru a se delecta sau pentru a suferi. Habar n-avea că fiecare clipă din cele zece zile fusese pentru Édouard o clipă furată, o suspendare a timpului. Habar n-avea că ceea ce-i dădea farmec era tocmai partea cea mai instinctivă din ea însăşi. Odată ajuns în patul ei, deveneai bunul său, jucăria ei, călăul sau sclavul ei, după cum dorea, erai al ei, şi ea ţinea s-o spună sus şi tare. Se arăta proprietara corpului său, al corpului celuilalt, în cuvinte lirice sau crude, cu gesturi umile sau despotice, care făceau din ea un soi de idol baroc, implacabil, în faţa căruia Édouard, ca un bun sălbatic înflăcărat, nu se putea împiedica să nu îngenuncheze. Într-adevăr, aceste zece zile fuseseră o piedică în calea timpului, dar Viaţa, viaţa adevărată era afară, trebuia să se întoarcă la ea. Numai că, pentru Édouard, viaţa adevărată era chiar acolo, în clipa însăşi; simţea asta în mod confuz şi deja începea să o irite.
– Chiar o să pleci? a zis el.
– Păi da. Poţi veni să ne vezi unde vrei tu.
Ea spunea deja „noi”; şi acest „noi” îi implica pe ceilalţi actori din turneu, pe impresară, pe maşinişti, pe directorii de hotel, pe prieteni, într-un cuvânt pe toţi aceia care deja îl agasau pe Édouard. Lucrul trebuie să se fi văzut, căci ea a început să râdă şi i-a ciufulit părul.
– E drăguţ, a spus, vârtejul ăsta, aici, în părul tău. O să-ţi dea un aer serios când vei fi la Academia franceză.
– Nu vorbi de nefericire, a murmurat Édouard cu glas slab.
– De ce? Ai arăta foarte bine… Ai ochii un pic verzi, aici…
Şi se apleca asupra lui, îi frământa buza cu degetele, îi privea cu atenţie dinţii, îl trăgea de obraz, îi ştergea cearcănele de sub ochi, cântărea, evalua, se amuza.
– Am impresia acum că joc „Chéri”, a spus ea. De ce faci mutra asta? Nu putem, totuşi, să ne petrecem toată viaţa în camera asta, fără să ieşim.
Édouard şi-a ridicat ochii către ea. Era ceva în privirea lui, un avertisment, o implorare sau o resemnare, n-ar fi ştiut să spună cu precizie, care a tulburat-o pe Béatrice şi a făcut-o să-şi lase ochii în pământ.
– Şi de ce nu? a răspuns el cu tristeţe.

Fragment din romanul Patul răvăşit de Françoise Sagan, traducere din limba franceză de Adina Diniţoiu, Editura Art, Bucureşti, 2012. Un alt fragment din carte poate fi citit aici.

Scrie un comentariu