Începând cu numărul 391 al Literomaniei, vă propunem un nou ciclu de traduceri semnate de Dominique Ilea, grupate, de data aceasta, în jurul mâncării („la bouffe”), al temelor gastronomice într-o diversitate de contexte culturale. În numărul de față, puteți citi articolul „Îmi place să fiu gurmandă”/ „J’aime être gourmande” de Colette (din „Carnets”, publicat pe 27 ianuarie 1939, în nr. 100 al magazinului parizian „Marie-Claire”). (Literomania)
Colette
Îmi place să fiu gurmandă
27 ianuarie 1939
[…] Te naști gurmet. Adevăratul gurmet e cel care savurează o tartină cu unt cu același deliciu ca un homar la grătar, dacă untul e fin și pâinea bine frământată. De mult nu mai am la mine-acasă o bucătăreasă pricepută… Însă n-am renunțat la nimic din ceea ce desfată simțul gustului, deci și creierul. Ca „feluri preferate”, prefer… tot ce-i bun, tot ce prilejuiește, la ceasul mesei, o mică sărbătoare și papilelor și spiritului. Într-o zi, am chef de salate, întrucât mă dau în vânt după uleiul pur, cu aromă de fruct, și după oțetul trandafiriu pe care-l fac la mine-acasă. În altă zi, carnea e la locul de cinste, sub formele cele mai puțin dăunătoare, perpelită pe jăratic, pipărată cu piper proaspăt – din cel negru, adus din Antile – și cu un dram de sare pisată, n-am zis: de sare fină. Dacă antricotul e din cel împănat, dacă și-a păstrat o margine suculentă de grăsime, nici nu mai e nevoie de unt. Antricotul ăla sunt în stare să vi-l frig la mine-n cămin, ori de-a dreptul pe foc la un picnic, prins într-un clește, înfipt pe un crâmpei de zăbrea… Nu trebuie ca să-l izbutești decât să ai simțul focului și o anume cutezanță în gesturi. […]
Refuz ajutorul ciupercii albe de strat, fiindcă asudă-n zemuri fără un real folos. O surghiunesc din puiul cu sos vânătoresc[1], din iepurele soté, din pulpa de vițel căreia-i sporește paloarea. Dar o-ntâmpin bucuroasă când se-nfățișează de una singură, goală și trandafirie, gata de făcut soté într-un unt fără cusur, ori la grătar, ori de mâncat crudă, stropită cu ulei și lămâie. Pe vremea cea blândă din noiembrie trecut, încă mai găseam câțiva nicoreți pe pajiștile de la Bois de Boulogne. Cu pălăria cojită de pielea-i ca de mănuși și ronțăiți pe loc, ce delicați sunt! E perioada când au un parfum ușor de trufă, neagra lor verișoară princiară, prea puțin cunoscuta, prost cunoscuta, prost întrebuințata, pe care-o silim la căsătorii nesăbuite cu searbăda găină îndopată, cu ficatul cel grăsos, pe când, periată, nu jupuită, fiartă în vin alb ori învelită în hârtie unsă, e cea mai onestă, cea mai digestă dintre ciuperci – vai! și cea mai costisitoare. O să vă mai pomenesc și în alte rânduri de ea, tenebroasa, nesupusa ce scapă oricărei culturi metodice…
O anume „cafea cu lapte de portăreasă” de care-i vorba în „Chéri”[2] a stârnit multe curiozități, pe care le-am lăsat – ăsta-i cuvântul – cu pofta-n cui. Însă pot avea eu secrete față de Marie-Claire[3]? O portăreasă, într-adevăr, ajunsă femeie de serviciu, mi-a dat cândva rețeta unui mic dejun numai bun ca să alunge zgribuleala dimineților de iarnă.
Luați-vă o supieră – mica supieră individuală pentru supe gratinate, ori vreun castronaș ceva mai mare, din porțelan rezistent la foc. Turnați acolo cafeaua cu lapte, îndulcită și dozată după plac. Pregătiți niște felii frumoase de pâine – pâine de casă, pâinea albă nu merge – ungeți-le din belșug cu unt și așezați-le peste cafeaua cu lapte care nu trebuie să le înece. Nu vă mai rămâne decât să puneți toate astea la cuptor, de unde n-o să vă scoateți micul dejun decât auriu, bine rumenit, crocant, plesnind ici-colo în bule mari, onctuoase.
Înainte de-a vă rupe pluta de pâine recoaptă, presărați un praf de sare. Sarea rozând din zahăr, zahărul doar un picuț sărat, încă unul din marile principii neglijate de nenumărate deserturi, de patiseria pariziană, sărbezită în lipsa unui dram de sare.
Cafeaua mea cu lapte de portăreasă nu-ncepe oare în chip plăcut o dimineață geroasă, cu polei aburind și rigole bocnă? Teamă mi-e că restul zilei o să vă pară de-o gastronomie tare sumară. Unde o să mă afle amiaza? Habar n-am. Dinaintea unei ocale întregi de lapte călduț, la văcăria de la Auteuil? Se prea poate, de nu cumva voi fi pe lângă vreun brasero din cartierul meu, ocupată să dau pe gât șase-opt stridii „de bazin” de la gheață, udate cu un pahar de pouilly[4]? Nu cunosc aperitiv mai bun. Lasă numai bine loc pentru un mutton-chop[5], ori pentru scrumbia la grătar care m-așteaptă la mine-acasă, cincizeci de metri mai încolo. Vă urez să aveți parte de toate astea. Dar și de nelipsita ceașcă de cafea. Rețineți, vă rog – mă adresez cititoarelor ce prânzesc la ele-acasă – că o cafea nu prea grozavă costă aproape la fel de scump ca o cafea bună. Cumpărați-vă deci o cafea nu prea prăjită, cu boabe mărunte, de culoarea țigării de foi, iar nu maroniu-închis.
Astfel încărcată, mă pot apuca de lucru încă de pe la ceasurile două, două și jumătate. Am uitat de fructe? Câtuși de puțin. Fructele merg cu setea de după-amiază, cu uscăciunea lucrului de noapte, între ceasurile unsprezece seara și două dimineața.
Cina? Oh! Din cina mea, luați, ori lăsați, ce veți dori dumneavoastră. Uneori constă într-o supă groasă de legume fierte la foc mic în care se scaldă un cârnăcior. Alteori e o orgie de curmale. Sau un croque-monsieur[6]. Ori un ou ochi fiert cu vin roșu. Ori niște anghinare umplute cu orez și usturoi… […]
Cum v-am povestit doar despre bucătăria rudimentară, mai am încă până la capătul meniului. Știți să faceți scovardă cu spumă de unt? Vă place ciocolata friptă? Dar costița de vițel cu anșoa? Știți să faceți o brânză bună din brânzeturi proaste? Preparați lapte de migdale? Beți câteodată, iarna, un anume soi de vin alb fierbinte?
Trebuie, de data asta, să m-opresc aici. Unde mai pui că-i târziu și m-așteaptă cina. Nu-i o cină în toată legea, astă-seară. Am câteva castane mari fierte, o inimă de salată, iar la urmă… o căniță de lut ars plină cu vin nou, de culoare rubinie-trandafirie, dres cu scorțișoară, cu opt boabe de piper și un singur cuișor. Când o să fie turnat, încă clocotind, într-un castronaș cu pereții groși, o să depun peste vinul aburind un toast de pâine de casă, umezit cu ulei de măsline din cel mai bun, și n-o să-i las pâinii răgazul să-și piardă consistența crocantă. E veche de când lumea, supa asta cu vin. Dacă-i bună? Încercați-o și dumneavoastră, doamnă. Și nu uitați de castane – pentru siluetă.
În românește de Anca-Domnica Ilea, după articolul „J’aime être gourmande” (din „Carnets”, publicat pe 27 ianuarie 1939, în nr. 100 al magazinului parizian „Marie-Claire”)
Note:
[1] Gătit, tocmai, cu ciuperci. (n.t.)
[2] Romanul publicat de Colette în 1920. (n.t.)
[3] Colette a contribuit, cu texte și sugestii, la cinci numere ale acestui magazin feminin creat în 1937. (n.t.)
[4] Vin alb sec din Nièvre, în centrul Franței, (n.t.)
[5] Cotlet de oaie sau miel, în engleză. (n.t.)
[6] Brânză topită și șuncă între două felii de pâine prăjită. (n.t.)
Sursă foto aici
Sumar Literomania nr. 400 (2026)
Scrie un comentariu