Peștele-fantomă și teoreticianul său

Horea Poenar a publicat anul trecut o carte incitantă și polemică: Teoria peștelui-fantomă. Zece studii și șapte scurt-metraje despre teorie (la Editura Tracus Arte). Autorul este un studios al faliei, care repudiază dialectica alb-negru, dar și dimensiunea clarobscură, preferând stacojiul, pentru a face un montaj de idei. Nodul gordian pe care îl discută este următorul: cât de liberă și democratică mai poate fi literatura (și teoria literaturii), dacă ele sunt marginalizate cu tendință! Or, Horea Poenar dorește să le acorde un suprarol, dincolo de toate – ismele și post-ideile produse de timpurile noastre.

Ca să redefinească teoria, autorul precizează ce NU e teoria: nu este nici instrument al criticii și istoriei literare, nu e nici instrument filosofic și nici instrument în general. Teoria este intranarațiune. Mai exact, ea reprezintă transparența, urma, rămășița textului. Nu în zadar este invocat, la un moment dat, Jacques Derrida cu a sa analiză pe “complexul lui Marcellus” în Hamlet: Marcellus nu poate înțelege și recepta spectrul regelui Hamlet decât după canon, de aceea Marcellus solicită ajutorul lui Horatio pentru a obține o explicație logică. Or, Horea Poenar propune un anti-complex al lui Marcellus sau un complex al lui anti-Marcellus (cu sau fără ghilimele), id est teoria nu însemnă limpezire didactică, teoria înseamnă interogare creativă, artă ideatică a urmelor și reminiscențelor, intranarațiune responsabilizată (dar liberă de obligațiile canonice), teoria înseamnă spectralitate (ca ieșire din labirintul dogmatic).

Autorul nu respectă întru totul teoria pe care o susține, iar problematizarea sa concretizează, de fapt, un studiu academic, chiar dacă acesta este polemic față de academism și canon (cel puțin în prima parte a cărții, de care mă ocup predilect în acest vitraliu). În orice caz, după Horea Poenar, canonul trebuie repudiat, întrucât acesta înseamnă rezistență la teorie. În acest sens, teoria nu înseamnă metode și criterii, ci rezistență la reducționism: din acest punct de vedere, avem în Teoria peștelui-fantomă o microistorie a acestei rezistențe și a subversivității în teorie. Teoreticianul devine, astfel, un explorator, un nomad și un colonist care riscă; el nu mai are dreptul să fie un inchizitor, un șef de sală (al criticii și istoriei literare) și nici sacerdot, ci e silit să fie un gânditor-în-questa față de sine însuși, care se recreează continuu și astfel permite ca literatura să fie liberă, fără frâne. Este de dorit ca teoria să nu fie explicativă, ci transformativă (alchimică), iar faptul ca ea se situează actualmente într-un timp al doliului și al spectrelor – e un fapt constructiv, întrucât astfel teoria nu trădează alteritatea, ci devine o bântuire, așa cum teoreticianul e un bântuit, sprijinit de ruinele și resturile care încă mai semnifică.

Mă repet, dar nu am încotro, căci e tocmai miza acestei cărți, Horea Poenar este un bijutier și un studios al faliei, care interoghează straturile teoriei și implicit se auto-interoghează. Cât despre peștele-fantomă, cititorul este poftit să îl găsească singur în acvariul acestei cărți!