Pentru că se apropia ziua sosirii la Anvers, de unde jupânul urma să plece în concediu, mi s-a părut firesc să-l întreb, în pauza de cafea, dacă găsise zboruri bune. A făcut o grimasă, semn că nu-i plăceau avioanele. M-a informat, însă, că ultima parte a călătoriei, până la insula pe care locuia, o făcea întotdeauna cu feribotul. Mi s-a părut curios să te întorci acasă tot cu vaporul, lui, însă, îi convenea. Se instala pe terasa de la pupa, își lua o bere, se uita cum trecea lumea dintr-un un bord într-altul, urmărind geamandurile plaselor de pescuit, admira zborul pieziș al pescărușilor și cormoranilor deasupra siajului, răsfoia paginile unui ziar și, curând, după încă o bere, ajungea în rada portului și la terminalul unde îl așteptau soția și copiii. Odată a văzut acolo, pe terasa pasagerului, o doamnă cu rochie lungă și pălărie, coborâtă parcă din povestirea lui Anton Pavlovici. Printre faldurile rochiei i se se fâțâia un cățeluș, o potaie mică, albă și pufoasă, căreia spaniolii chiar așa îi spuneau: perro faldero sau, cum ar veni, cățeluș de rochie! Mirosea puntea și pantofii stăpânei, se uita împrejur printre smocurile cârlionțate ce-i cădeau pe ochi, se ascundea sub rochie, apoi ieșea repede de acolo și făcea o excursie mai lungă, printre mese, iar când revenea, dădea bucuros din coadă. Jupânul nu-și mai aducea aminte cu exactitate, dar credea că, între împăturitul ziarului și ultimul gât de bere, se auzise țipătul sfâșietor al doamnei cu pălărie, care se uita în sus, deasupra terasei, unde plana cu aripile larg desfăcute un cormoran maroniu, cu cățelul ei în cioc.
Scrie un comentariu