Ești ca o poemă pe care
nu pot s-o termin.
Pornesc de la părul tău catifelat și
ochișorii tăi atât de negri că
mi se rupe sufletul,
trec prin gâtul tău miraculos
în care simt mereu tensiunea
frumuseții, prin sânișorii tăi
a căror linie îmi demonstrează că
lumea totuși e frumoasă.
Sonete, tangouri peste tot,
n-am cum să termin oda asta.
Edith Piaf cântă despre dragoste
și eu mă tem în timp
ce pregătesc micul dejun.
O poemă neterminată–
poate că nici nu se spune
așa, dar astăzi nu mă interesează
regulile limbii române,
doar tu, dumbrava mea minunată,
marea mea fermecată.
Degetele mele nu se mai satură de
trupușorul tău atât de delicat,
cu greu mă pot desprinde de tine,
cu greu înțeleg că e viață
și în afara dumbrăvii ăsteia.
Izvor îmi ești și luptă
continuă pentru mine,
umbră continuă când e
zăduf și poezie când atacă proza.
Tu ești poema mea neterminată,
dragostea mea, șanzon de Piaf,
punct pe care nu-l pun pentru că nu pot
Scrie un comentariu