Poezie

Poeme

Oglinda

Aproape
mai aproape de fața tatei
îl sărut pe frunte ultima dată,
o lacrimă de sânge
i se prelinge din ochiul închis

Aproape
mai aproape de fața mamei,
o sărut pe obraz ultima dată,
vântul îi smulge de sub basma
o șuviță fără viață

S-au dus
unul după altul s-au dus
fără ei casa
începe să se dărâme,
scări nu mai avem
ușă nu mai avem
veranda se risipește
intrarea e ca o peșteră
năpădită de brusturi

Să-i dăm la o parte
să mergem în camera cea mai luminoasă,
nu se poate să nu fi rămas
acolo sus
între geamuri
oglinda veche,
ne-au luat paturile
mesele și scaunele
covoarele cu trandafiri
ne-au luat tot
dar pe ea au lăsat-o
nu se poate să nu fi rămas
acolo sus
oglinda veche
cu ramă argintie

Aproape
mai aproape de geamurile mari,
cineva ne-a luat perdelele
cu buchete albe,
lumina miroase a brusturi,
două inimi speriate
se zbat sub tavan
un fâlfâit de aripi
un ciripit în cercuri
deasupra mea,
un cuib de rândunele
văd acolo sus,
un cuib de rândunele
în locul unde-a fost oglinda

Cine-a putut,
cine-a luat-o?

În adâncul ei au rămas
pereții cu broderii
soarele dimineții și umbrele serii
fețele tinere ale mamei și tatei

Acum zboară
două rândunele prin cameră,
se vor întoarce
în fiecare primăvară
la cuibul lor,
se vor scufunda în apele
oglinzii dispărute
aproape
tot mai aproape
de fața mea de copil.

 

Ești aici?

În afară de mine,
cine mai respiră în cameră?

Cărțile nu au plămâni,
clopotul de ceramică stă neclinitit,
plapuma e bine întinsă,
pernele nu se umflă, nu se dezumflă.

Doar obiecte neînsuflețite în jurul meu,
doar masa, divanul, cuvertura moartă,
cuierul cu haine spânzurate,
pașaportul și buletinul
într-o cutie de pantofi.

Cine mai respiră totuși
în camera cu un geam spre asfințit?
A, da, trifoiul.

Nu mai țin minte de câte ori
mi-am luat rămas bun de la el.
Se ofilea încet,
îi îngălbeneau toate frunzele,
dar îi schimbam pământul
și încolțea din nou.

Trifoiul acesta
îl am de la mama,
într-o zi mi-a dat niște cartofiori,
nu știam ce putere au,
acum văd cum frunzele tinere
apucă soarele de ultimele raze
și-l țin o vreme lipit de geam.

În fiecare an trifoiul se usucă,
pare un smoc veșted de buruieni,
trec zile și săptămâni
până găsesc pământ proaspăt,
îl mut în alt ghiveci
și firele răsar mai verzi ca altădată.

Norul de frunze fragede se mișcă ușor.
Ești aici, mamă?
Așa respiră trifoiul?
Dacă ți-aș schimba pământul,
ai răsări din nou?

 

Zăpada

Fugea de rupea pământul
mama mea mică
biciuită de fulgi,
ninsoarea a prins-o
lângă biserică,
mama mea zgribulită
îmbrăcată subțire
fetiță desculță
lăsând pe zăpadă
urme de piciorușe goale,
mama mea singură
pe ulița albă
fugea spre casă,
fulgii roiau în jurul ei,
îngerii o plesneau cu aripile,
mama mea speriată
își pleca fruntea
își strângea haina la piept,
un lanț de urme se întindea
de la biserică
până la tălpile ei mici

 

Acolo dincolo

Vara fierbe în cotloane
se târăşte împreună cu viperele
galopează pe pajişti plesnind crupele cailor
vara e acolo
în coardele vocale ale bebeluşului
în vârtejul roşu din mijlocul trandafirului
în abdomenul tărcat al viespii,
vara e dincolo
de zidul cu milioane de fisuri
digul cedează
râul se revarsă
vara vara unde-i vara se freacă de picioarele greierilor
se zbate în guşa pelicanului
gâlgâie în gâtlejul privighetorii
se gudură pe lângă mine
îmi linge pulpele
apoi se îndepărtează se ascunde şi nu mai ştiu
unde-i vara mea pe care am supt-o cu laptele mamei
tot mai puţine răsărituri îmi curg prin sânge
tot mai puţine celule din carnea mea
au câte un soare în loc de nucleu
tot mai puţini fluturi vin să-şi ardă aripile
ademeniţi de strălucirea ochilor mei

 

Un om de succes

Parcă duc o lumânare de pe o stradă pe alta
de la capătul oraşului până în centru
de dimineaţă până seara,
parcă o apăr cu palmele înţepenite de frig
să nu mi-o stingă vântul,
să nu mi-o smulgă din palme,
să n-o scap pe cărarea ninsă
care mă scoate din valea crucii pe bulevard,
parcă duc o lumânare aprinsă
între degetele de lemn,
dar n-o să vedeţi nimic în mâinile mele,
am uitat să vă spun că ele nu l-au atins,
nu l-au atins!
tata purta cămaşă nouă, costum de culoarea cafelei cu lapte şi era la cravată,
nu, noi nu l-am îngropat în costumul acesta şi nu i-am pus cravată,
noaptea asta l-am visat cum râde fericit,
nu, noi nu l-am văzut râzând aşa,
a ieşit din întuneric
ca un om de succes
mi-a întins o floare şi ea a început să tremure,
am luat-o fără să-i ating degetele cu unghii îngrijite,
o lalea albă-albă,
tatăl meu din vis mi-a dăruit o lalea,
o duc prin viscol şi nimeni n-o vede
parcă am o lumânare aprinsă în palme
o apăr de fulgii usturători,
dar mâinile mele sunt goale
şi ziua lunecoasă tocmai s-a dus la vale pe derdeluş

Poeme inedite din antologia de autor „Un om de succes și alte pierderi” (Editura Prut Internaţional, Chişinău, 2019)

 

Despre autor

Irina Nechit

Irina Nechit

S-a născut la 1 ianuarie 1962 în satul Antonești raionul Cantemir, Republica Moldova. A absolvit Facultatea de Jurnalistică a Universității de Stat din Chișinău. Debutează publicistic în 1994 în revista „Tineretul Moldovei”, cu ciclul de versuri „Ultima șansă a primei iubiri”. Debutul editorial are loc în 1992 cu volumul de versuri „Șarpele mă recunoaște”, apărut la Editura Hyperion din Chișinău. Colaborează cu poezie și articole de opinie la revistele de cultură din Republica Moldova: „Basarabia”. „Literatură și Artă”. „Contrafort”, „Sud-Est”, „Moldova”, iar în țară la revistele „România literară”, „Vatra”, „Poesis”, „Familia”, „Arca”, „Luceafărul” ș.a. După debut, publică volumele de versuri: „Cartea rece” (Ed. Cartier, Chișinău, 1996); „Godot eliberatorul” (Ed. Cartier, Chișinău, 1999); „Un viitor obosit” (Ed. Augusta. Timișoara, 1999). Este prezentă cu grupaje de poeme traduse în „Antologia poeților români din Basarabia” (Macedonia, 1994), în volumul în limba franceză „Ecouri poetice din Basarabia” (Universite Aix-en-Province, 1998; antologator Valeriu Rusu) precum și în antologia în limba suedeză alcatuită de Ion Milos (1988). Este deținătoarea a două premii pentru poezie ale Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1992, 1996).

Scrie un comentariu