Poeme de Boris Vian

Vă propunem, în acest număr al Literomaniei, un grupaj de patru poeme de Boris Vian, în traduceri semnate de Linda-Maria Baros și Georgiana Banu. Textele fac parte din volumul de poeme bilingv francez-român „Je voudrais pas crever/ N-aș prea vrea s-o mierlesc” de Boris Vian, apărut la Editura Paralela 45, în 2002 (traducere de Linda-Maria Baros și Georgiana Banu).

Oare pentru ce-oi trăi

Oare pentru ce-oi trăi
Oare pentru ce-oi trăi
Pentru pulpele-aurii
Ale unei blonde
Rezemată ușor de zid
În bătaia soarelui caldă
Pentru vela rotundă
A unui vas ascuțit din port
Pentru umbra storurilor
Pentru cafeaua frappé
Băută dintr-un cilindru de sticlă
Ca să ating nisipul
Ca să văd fundul apei
Care devine atât de albastru
Care coboară atât de adânc
Împreună cu peștii
Liniștiții pești
Pasc pe fund
Zboară deasupra
Părului alge
Ca-ncete rele păsărele
Ca rele păsărele-albastre
Oare pentru ce-oi trăi
Pentru că tare dulce-i.

Traducere de Georgiana Banu

Ei fac lumea zob

Ei fac lumea zob
Fărâmițe
Ei fac lumea fărâme
Cu lovituri de ciocan
Dar mi-e totuna
Este de-ajuns câtă rămâne pentru mine
Este de-ajuns câtă rămâne
Este de-ajuns că-mi place
O pană azurie
O cale-acoperită de nisip
O pasăre fricoasă
Este de-ajuns că-mi place
Un firișor de iarbă vie
Un strop de rouă
Un greier de pădure
Ei pot să facă lumea zob
Fărâmițe
Este de-ajuns câtă rămâne pentru mine
Este de-ajuns câtă rămâne
Un pic de aer voi avea mereu
Un firicel de viață-aici
În ochi lumină-un pic
Și vântul prin urzici
Și chiar, și chiar, încoace
Dacă mă vâră la-nchisoare
Este de-ajuns câtă rămâne pentru mine
Este de-ajuns câtă rămâne
Este de-ajuns că-mi place
Această piatră roasă bine
Cârligele din fier de șină
Un’se usucă sângele un pic
Îmi place-mi place
Și această blană care s-a uzat
Salteaua de paie și stinghia de pat
Și pulberea soarelui lină
Îmi place ușa când se deschide
Și oamenii care-au intrat
Care mă iau, mă duc cu ei
Să regăsesc iar viața lumii
Să-mi regăsesc culoarea
Îmi plac acești doi stâlpi înalți
Cuțigtul acesta în trei muchii rare
Costumul negru al domnilor de-aici
Că-i ziua mea sunt mândru tare
Îmi place-mi place
Și coșu-acesta de tărâțe plin
În care o să-mi pun căpșorul lin
Îmi place, oh, pe veci
Este de-ajuns că-mi place
Un fir de iarbă azurie
Un strop de rouă
Un dulce-amor de pasăre fricoasă
Ei fac zob lumea
Cu loviturile lor grele de ciocan
Este de-ajuns câtă rămâne pentru mine
Este de-ajuns, inima mea.

Traducere de Linda-Maria Baros

Mi-ar plăcea

Mi-ar plăcea
Mi-ar plăcea
Să ajung un mare poet
Și oamenii
Mi-ar pune pe frunte
Lauri berechet
Da’uite ce să-i faci
Dacă nu-mi dă ghes inima la cărți
Și cuget prea mult cum să trăiesc
Și la oameni prea mult mă gândesc
Ca să fiu mereu împăcat
Că nu scriu decât vânt turbat.

Traducere de Georgiana Banu

Dacă poeții nu erau așa de proști

Dacă poeții nu erau așa de proști
Și dacă așa de lenși nu erau
Lumea întreagă fericită o făceau
Pentru-a putea să-și vadă-n pace
De suferințele lor literare
Își făceau niște case galbene
Cu mari grădini în față
Și arbori plini de păzărime
Și flautriluri și-apeline
Minciuni și verzincendii
Șoimuște, sfrânciocănitoare
Și corbi micuți cu totul roșiatici
Neîntrecuți în profeții
Ar fi avut acolo jocuri mari de ape
Iluminate dinlăuntru
Ar fi avut și pești, vreo două sute
De la scorțescu pân’ la rămurescu
De la satiră până la mărgăritură
De la zărgan până la rara curulă
Și de la cupânze până la cărnăraie
Ar fi avut un aer cu totul nou
Împarfumat de-al rozelor miros
S-ar fi mâncat după dorință
S-ar fi muncit pe îndelete
La construirea unor scări
Cu forme nemaipomenite
Din scânduri fin vârstate-n mov
Și netede sub degete
Poeții-s însă-așa de proști
Că scriu să debuteze mai degrabă
Decât să pună umărul la treabă
De-aceea doar de remușcări au parte
Și-apoi rămân cu ele pân’ la moarte
Preafericiți c-au suferit atât
Cu mari discursuri sunt omagiați
Și dup-o zi uitării-s dați
De n-ar fi însă așa de leneși
În două zile ar fi uitați.