În 2015, Radu Țuculescu a publicat, la Editura Biblioteca Revistei Familia, două antologii de literatură elvețiană de expresie germană. Prima este o antologie de proză, „America nu există (antologie de proză elveţiană contemporană de expresie germană)”, iar a doua este o antologie de poezie, „De-a lungul străzii fluieră o mierlă (poezie elvețiană de expresie germană)”. Atât traducerea, cât și alegerea autorilor și a textelor apărute în cele două antologii îi aparțin lui Radu Țuculescu. În acest număr al Literomaniei, vă propunem proza scurtă (de tip flash fiction) „Proprietatea doamnei Leisegang” de Adelheid Duvanel, proză apărută în antologia „America nu există (antologie de proză elveţiană contemporană de expresie germană)”.
Adelheid Duvanel
Proprietatea doamnei Leisegang
Într-un parc unde înainte fusese un cimitir și unde poeții orașului plantaseră un copac, am cunoscut-o pe doamna Leisegang. Ședea alături de mine pe bancă, lângă locul de joacă al copiilor, și începu, în felul oamenilor singuri, brusc să vorbească. Ea povesti ceva confuz și abia câteva ore mai târziu, când mi-am reamintit totul, am văzut-o pe femeie clar în fața mea.
Doamna Leisegang locuia într-o casă roșie ca un măr și care arsese într-o noapte liniștită, după care doamna Leisegang trase la hotel. De atunci trăiește la hotel. Ea este propietara a treizeci și trei de scrisori-paravion, patruzeci și una de scrisori simple și o telegramă din Paris, toate adunate într-un dosar mare și galben, crăpat pe alocuri și pe care-l putuse salva din flăcări. Scrisorile proveneau de la Otto, un poet pe care-l iubise în tinerețe și care a călătorit mult, iar acum trăiește în America de Sud și nu mai scrie poezii.
Într-o noapte, doamna Leisengang vorbi în somn cu voce clară. Zise: „Frumoasa mea iubire – ce fac acum cu asta?” și se trezi. Robinetul picura. Stătea întinsă pe spate și-și pusese brațul drept peste ochiul drept. Noaptea plecă încet, ca un lift, iar dimineața e o cabină goală de lift. Doamna Leisegang se scoală, se îmbracă, ia micul dejun singură în sufragerie, își îndeasă dosarul galben cu scrisori în geanta sa mare și o pornește pe străzile orașului: se oglindește în vitrine, cu fruntea înspăimântată, ca și cum ar fi ieșit dintr-un tunel. Tramvaiele verzi tremură și pocnesc, se vaită și gâfâie când se pun în mișcare. În dreptul unei vopsitorii se sărută două ființe albe ca zăpada. „Dar”, gândește doamna Leisegang, „într-o dimineață luminoasă…”
Se duce la birou unde ajunge prea devreme. Deschide fereastra. Un porumbel de culoarea țiglelor se așază pe pervaz și trage cu ochiul în încăpere. Doamna Leisegang scoate învelitoarea de pe mașina de scris, se așază pe scaun, își lipește geanta cu scrisori de pântec, își lasă capul în jos și așteaptă. O vrabie lansează semnale scurte regulate.
Nu va veni nimeni pentru ca doamna Leisegang să-și pună proprietatea în litigiu. Nu o poate nici asigura și nimeni nu va dori să o moștenească.
Adelheid Duvanel s-a născut la Basel în 1936. S-a dedicat literaturii cu o discreție de-a dreptul periculoasă. Autoare a (doar) câteva volume de proză scurtă, Duvanel s-a aplecat, în general, asupra unei singure teme: cea a singurătății fundamentale. Personajele sale trăiesc într-o lume (sunt obligate s-o facă) în care totul începe foarte bine și sfârșește, inevitabil, dramatic. Opera ei poartă masca celor neîmpliniți. A scris numai proze scurte, extrem de concentrate, care în ultimii ani au cucerit un public din ce în ce mai larg. Autoarea s-a sinucis în 1996. (Radu Țuculescu)
Lasă un răspuns