Hristos pe Muntele Măslinilor
„Dumnezeu a murit; cerul e gol.
Plângeţi, copii, nu mai aveţi tată.”
(Jean Paul)
I
Când Domnul, ridicându-şi un brat spre empireu,
Sub arborii cei sacri, aşa cum fac poeţii,
S-a dat o noapte pradă durerii şi tristeţii
Simţind că-nvăţăceii trădatu-l-au la greu
S-a întors către aceia care-l urmau mereu
Visându-se aidoma cu regii sau profeţii
Şi-acum dormeau în vale un somn greoi, ca beţii,
Şi-a început să strige: „Vai, nu e Dumnezeu!”
Dar ei dormeau. „Prieteni, aflarăţi noua veste?
Eu m-am izbit cu fruntea de bolţile celeste,
Sunt plin de sânge, sufăr de-atâta timp, mă frâng,
V-am înşelat, abisul se-ntinde pretutindeni
Nu-i zeul la altare, şi-s jertfa lui, prieteni,
Nu-i Dumnezeu, Ah, nu e!” Dar ei dormeau adânc.
II
Şi-a spus din nou: „Prin spaţii e totul numai moarte.
Prin căile lactee-mi fu dat ca să colind,
Să văd suflerea vieţii, purtându-şi hăt departe
Nisipul ei de aur şi valul de argint
Şi-am întâlnit în cale numai câmpii deşarte
Pe care le-nconjoară oceanele mugind,
Vagi sufluri ce-s menite ca sferele să poarte,
Dar n-am văzut vreun spirit acolo vieţuind.
În loc să dau de ochiul lui Dumnezeu, de smoală
Văzui cum se deschide doar o orbită goală
Din care izvorăşte un întuneric greu;
Şi-un curcubeu păzeşte acea fântână sumbră,
O, haos care are neantu-n chip de umbră,
Spirală ce înghite lumi, zile, tot mereu.
III
„Destin, o santinelă mereu în neclintire,
Necesitate rece, hazard cu palma grea,
Tu sub omătul veşnic faci lumile-a răcire
Şi universul palid îl faci a îngheţa;
Mai ştii ce faci cu sorii-ţi, o forţă peste fire,
Ciocnindu-se orbeşte prin spaţiu, stea cu stea,
Şi mai împarţi tu oare puteri de nemurire
Din lumea moartă-n lumea ce naşte-n urma sa?
O tată, ai vârtutea ce morţii să-i întreme
Şi tu să fii acela ce-n inimă îl port?
Ai sucomba, ştiu bine, la ultimul efort
Al îngerului negru, lovit de anateme;
Şi iată-mă, sunt singur, menit a suferi
Şi o să pier, de vreme ce toate vor pieri.”
IV
Nu se-auzea vreun geamăt al veşnicei victime
Ce inima la lume zadarnic şi-a fost dat,
Dar gata să leşine, cu creştetul plecat,
Pe cel ce n-avea pace chematu-l-a la sine.
„O Iuda, tu ştii preţul ce-l vor plăti pe mine,
Grăbeşte de mă vinde, să isprăvim odat’;
Prietene, eu sufăr, zac la pământ culcat,
Tu cel puţin ai forţă în tine pentru crime.”
Dar Iuda, alb la faţă, păşea împleticit
Căindu-se amarnic, de preţ nemulţumit
Şi îşi vedea păcatul ca scris pe toate cele.
Numai Pilat, romanul trimis de împărat
Simţi putină milă, dar, repede schimbat,
,,Aduceţi-mi nebunul!’’ – strigă la santinele.
V
E el, e chiar nebunu-n sminteala lui sublimă,
Este Icar, ce-n vremuri la ceruri a suit,
E Faeton, de zeii înaltului trăznit,
E Atys mort, pe care Cybela-l reanimă.
Privea-ndelung augurul în coastă la victimă,
Se îmbăta pământul cu sângele-i slăvit,
Din osii universul scotea un scârţâit
Şi spre abis Olimpul părea că se înclină.
A dat strigare Cezar spre Jupiter-Amon:
Ce proaspăt zeu ajunse în lume la putere?
Şi de nu-i zeu, pesemne e cel puţin demon…
Ci-oracolul pe dată redus fu la tăcere,
Doar Unicul dezleagă asemenea mistere,
-Cel ce cu duhul vieţii l-a-nsufleţit pe om.
Versurile de aur
Om liber, de gândire nu eşti tu singur dus,
În lume, unde viaţa de peste tot înfloare,
Ţi-e dat să te ţii slobod prin propria-ţi vigoare,
Dar cugetu-ţi priveşte la univers de sus.
Tot animalu-n lume de-un duh este condus,
E-un spirit al naturii în fiecare floare,
Misterele iubirii-s ascunse în metale
Şi totul are suflet şi-ţi este mai presus.
Din zidul orb se uită la tine o privire,
Materia, ea însăşi, de-un verb s-a fost pătruns,
Deci dă-i întotdeauna o bună folosire;
În fiinţele umile e-ades un zeu ascuns
Şi-aşa cum naşte ochiul sub pleoapa ferecată
Un spirit pur se naşte în pietre câteodată.
Poeme din volumul „Les Chimères”/„Himerele” (1854)
Traducere din limba franceză de Octavian Soviany
Lasă un răspuns