Pe 10 februarie 1956, s-a născut poeta Mariana Marin. Vă invităm să citiți, în acest număr al Literomaniei, câteva poeme din antologia „O singurătate feroce” de Mariana Marin, coordonată de Teodor Dună și apărută la Editura Tracus Arte, în 2015.
Despre Mariana Marin a scris și Ruxandra Cesereanu – eseul „Călugăria poetică a Marianei Marin” a apărut în antologia „Literatura la feminin. O antologie” (coord. Adina Dinițoiu și Anastasia Staicu, ilustrații de Sorina Iuganu, Ed. Seneca, 2021):
„Mariana Marin (1956-2003), membră de vârf a generației ’80 (din secolul XX), a fost o poetă (și făptură) pasionată de moartea ca apropiere imediată, cu limitele încălcate; moartea aici, virtuală și eterală, dar și moartea ca strat concret, spontan. Obsesia aceasta a depins de o memorie dublă: pe de o parte o memorie cu lucruri neîntâmplate, dar care ar fi putut să fie (în această ipostază, femeia s-a scris pe sine cu un aproape masochism neiertător); pe de altă parte, o memorie socio-politică de rebelă, outsider ori paria, a cărei singură șansă de supraviețuire este demnitatea în mizerie. «Stăpâna unei frumoase colecții de identități» a tranșat în poezia ei toate nuanțele unei melancolii în ruină, ale unei angoase în destrămare care au coagulat o neliniște etapizată. Cerul liber s-a dovedit a fi acoperit și claustrat, iar imaginarul poetic a marcat – contrapunctic – stări, granițe, afecte maxime, indicatori, marcaje precum groapa comună, dictatorul, nebunia, bătrânețea, istoria murdară, spitalul, Anna Frank, inutilitatea, criza, ciuma, durerea, «păpușa dezastrului» & Co.
Mariana Marin a fost și o poeticiană a propriei arte. Conștiința ei auctorială a punctat, adesea, cu acuitate, traiectul poemului scris pe dinăuntru și pe dinafară, «băltoaca de cuvinte» care, însă, nu a fost niciodată aluvionară, ci mereu lucrată cu bisturiul pe o vopsea consistentă și brutală psihic. Înăuntrul acestei poetici lucid formulate, chiar autoinchizitorial (pentru a obține totul, la nivel stilistic, emoțional și chiar conceptual), Mariana Marin a construit o liturghie laică și crudă a poeziei pe viu, expulzând, cu tendință, mai ales «monstruozitatea din noi».
Ipostaza care mi s-a părut cea mai apropiată de identitatea poetică și umană a Marianei Marin a fost aceea a călugăriței șchioape.” (Ruxandra Cesereanu)
10 februarie, sâmbătă seara, acum
Ea aștepta sosirea musafirilor în marea sufragerie.
Nici unul dintre gesturile ei ascuțite nu avea capul însângerat.
Nici o portocală nu fusese tăiată atât de frumos.
Nimic din ce ar putea face un salt mortal în ficțiune.
(s-a mai spus:
o femeie, o oglindă, trei papagali nemuritori
o armă de foc, un testament răutăcios, ceasuri pictate cu fructe
o rochie de bal, un soldat de plumb, o piele de capră
un zepelin roșu, un fluier de bâlci, un caftan neverosimil)
Descrierea este aproape exactă.
Lipsesc eu, memorie a celor 5 4 3 2 1 etaje
numărate încet de ochiul egiptean,
proaspăt vopsit.
Trăiesc
e greu aici, sub cerul liber
– trăiesc în mijlocul unui patinoar înroșit
noaptea ascult căderea oaselor moi
(e greu aici sub cerul liber)
Istorie murdară
– De ce să nu părăsești istoria asta murdară, îi strigam
Uite, promit:
– Am să orânduiesc singură astrele după pofta inimii tale!
– Duminica n-am să-i mai citesc câinelui din Codicele Voronețean!
– N-am să mai inventez istorioare ieftine pentru pensionarele blocului!
(doar-doar voi găsi la una ceva din zâmbetul tău,
din mersul tău împiedicat și tandru…)
– Am să-mi iubesc bărbatul cu dragoste de câine,
N-am să uit niciodată să plătesc la timp chiria!
(și în patru labe am să plătesc la timp chiria
și fără cap
și fără mâini)
– N-am să mai port trupul acesta de sperietoare!
Am să mă fac frumoasă, frumoasă, frumoasă…
Vezi?
De ce să nu părăsești atunci
istoria asta murdară?
Poem de dragoste
Ziua în care descoperi
nesfârșita bunătate a morții
și valul de sânge începe să inunde o parte a lumii.
O, tinerii morți știu desigur mai mult.
Sub pielea de trandafir se află răspunsuri.
Amintește-ți:
pe o plajă murdară,
trupul unei femei adus de ape
și sufletul ei sălbăticit lovindu-ne fața.
Amintește-ți:
ziua în care am descoperit nesfârșita bunătate
și valul de sânge din care tinerii morți
fac semne celor de pe țărm…
Asistența de noapte
În creierul tău la adăpost credeai că trăiești.
O, lumea de sub frunte,
țintuită de oase puternice
pentru a nu ucide în afară!
Doar noaptea, în sala de operație
pielea de sub așternuturi nu este o utopie.
În lumina udă aurul pierdut în cuvinte
își caută patria și se întoarce împotriva ta.
Cât adevăr în experiență atunci?
Și cât în imaginație?
O, în lumina udă aurul
când țintuit de oase puternice
se întoarce împotriva ta!
Sondekommando*
Multă vreme pentru noi n-a mai fost viață
decât în râsul scurt din camerele de gazare.
Multă vreme am stat cu botnița lipită de suflet,
în vreme ce cuvintele ne ocoleau, scoase din minți.
Cărătorii de cenușă de azi,
viitoarea cenușă de mâine,
noi am întrecut în splendoare Inchizițiile de altădată
(chiar dacă uneori — pe la începuturi –
le-am plâns din pudoare la piept, sărutându-le dreapta).
Sinucigași în slujba sinucigașilor,
noi am privit răsăritul și apusul deodată.
Corbii care vă dau târcoale uneori noaptea
sunt umbrele noastre
ce-au să vă însoțească încet spre euglena viridis,
în ușorii saci de gaz,
toate minciunile despre libertate.
*Sondekommando înseamnă detașament de misiune specială: La Auschwitz a și fost ceva cu totul special –„ceva” format din prizonierii a căror atribuție era să-i însoțească pe cei condamnați spre camerele de gazare, iar apoi să le târască trupurile afară.
După ce treaba era terminată, membrii unui Sondekommando erau la rândul lor uciși. Obligația de căpătâi a celor care urmau era să scape de rămășițele lor pământești.
Kurt Vonnegut, Jr. — „MotherNight”
Poeme din antologia „O singurătate feroce” de Mariana Marin, antologie coordonată de Teodor Dună, Editura Tracus Arte, 2015
Sursă foto aici
Scrie un comentariu