Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (I)

Vă propunem, începând cu acest număr al Literomaniei (nr. 365), o serie de poeme semnate de Paul Verlaine – în traducerea lui Octavian Soviany – care vorbesc despre iubirea lui Verlaine (deopotrivă iubire filială și atracție erotică) pentru tânărul Lucien Létinois (mort la 23 de ani), fost elev la colegiul iezuit din orașul de provincie Rethel unde Verlaine a predat după cei doi ani de detenție în Belgia (în urma tentativei de împușcare asupra lui Rimbaud). (Literomania)

Lucien Létinois

Mi-e fiul mort. Eu legea ta, Doamne, o slăvesc.
Ci-aproape că parjură e lacrima ce-mi vine,
Tu-i bați pe-aceia care credința-și moleșesc
Și-și cheltuiesc iubirea pe-un om creat de tine

Tu bați fără cruțare. Vai, fiul meu e mort!
Tu mi l-ai dat, o Doamne, și mâna-ți și-a ta voie
Mi-l iau taman când pasu-mi ce-abia-abia îl port.
De călăuza-mi dragă avea așa nevoie.

Tu mi l-ai dat, pe urmă l-ai luat la tine iar,
Și-i drept așa, căci slava ți-am ofensat-o poate
Iubind mai mult comoara ce am primit-o-n dar
Decât pe Dătătorul din cer a câte toate.

Tu mi l-ai dat. Ia-l iarăși, și tot neprihănit,
Urzit doar din iubire, virtute, bună-vrere,
Iertându-mi mie, Doamne, tu care ești cumplit,
Sărmana slăbiciune cu-a ta atotputere.

Și lasă-mă a plânge și-a tot blagoslovi
Pe-alesul ce se roagă să n-am a așteptare
Prea mult momentu-n care să pot a-l regăsi
Pe el, Isuse, -n tine, la ultima-mi suflare.

2

Ah, pătimit-am din belșug,
Gonit, vânat precum un lup,
Ce nu-și poate avea-n vecie
Nici hrană, nici vreun loc de mas,
Și peste tot e de pripas,
Avându-l toți în dușmănie.

Bani, pizme rele, uri din gros
Ca niște câini mă amiros
Și-n preajmă-mi vin să se ațină
De luni și ani ce s-au tot strâns.
Necazu-mi ține loc de prânz
Și spaima-mi ține loc de cină.

Dar iată că-n pădurea mea
Sosește-ogarca a mai rea
Sosește moartea și, cum vine,
Ca fiară nemiloasă ce-i
Mă ia de piept cu laba ei
Și mușcă inima din mine.

Însângerat, cu pasul lent,
M-abat atunci către torent
Ce urlă prin pădurea-aceea
Lăsați-mă măcar să mor,
Voi frați ai mei, voi lupilor,
Rănit de sora mea, Femeia.

3

Femeia, ah, dușmanul precáut, cumpătat,
Cel doar pe jumătate mereu îngenuncheat,
Ce-omoară toți răniții și pradă-n voie, cel
Ce vine pretutindeni cu foc și cu măcel,
Iar uneori amicul nesigur, însă bun.
Călduț și blând, întocmai ca focul de cărbuni,
Ce leagănă plăcerea, ne umple de încânt.
Și dă o moarte plină de vrajă când și când,
Iar sufletu-l ucide acum și pentru veci,
Femeie părăsită pe totdeauna, deci
De rău îți zice-acela pe care mai apoi,
Căința ta l-ar face să vină înapoi,
Dar cum tu n-ai căință, nici remușcare-n glas,
Cum n-are viață umbra, -ți spun veșnic bun rămas,
Copac fatal, sub care ni-i dat a ispăși
De la Eden încolo până în astă zi.

4

O vara mea, Elisa, tu, sora mea mai mare,
Tu sora mea cea bună, se-ntoarce vremea-n care
Fu dat de lângă mine să pleci pentru vecii
Și să te duci în ceruri. E iar nefasta zi
Ce m-a lipsit, lăsându-mi doar rele de tot felul,
De-aripa-ți iubitoare pe mine, Princhindelul
Prostuț de-odinioară. Desigur că era
Și mama foarte bună, iar inima-mi râdea
Sau se topea știind-o asupra mea plecată
Dar tu-mi erai de suflet mai mult apropiată
Și te iubeam mai altfel, căci mama ne inspiră
Odată cu respectul și-un fel de teamă vagă.
Tu-mi ieși acum în față, ah, umbră mie dragă,
La fel ca-n timpul vieții, pășind așa ușor,
Trandafirie, blondă, cu chipul visător,
Cu ochii tăi albaștri, cei cu priviri senine,
Ce în copilărie mă învățau de bine,
În care-adolescentul privea cu gândul bun
Și-apoi punea reflexe de foc bărbatul jun.
Mi-ai fost o călăuză, pe urmă camaradă,
Amic în toate cele, amică niciodată.
Tu dormi. Și înainte m-ai binecuvântat.
Dar de atunci în mine ceva s-a-nnegurat.

5

Mi-e foame de iubire. De dragoste-s flămând.
Și, nu contează unde și nu contează când,
De-i vreun frumos prin preajmă, vreun bine oarecare,
E inima mea gata-ntr-acolo ca să zboare,
Să năvălească iute și-n brațele-i să ia
Ființa sau obiectul ce-i pe potriva sa.
Pe urmă, când mirajul s-a destrămat, revine,
Ingratului lăsându-i mereu ceva din sine,
Fâșii de carne, sânge. Apoi numaidecât
Nevrând încă să moară de dor și de urât
Spre Insula Himerei mi se îmbarcă iară
Și vine de acolo cu răni și lacrimi doară,
Pe care și le-nghite, s-a recules puțin,
Și iar la drum purcede! Puterile o țin
Cât are infinitul drept țintă dinainte,
Navigator ce cată să meargă înainte
Fără–a-i păsa de stânca ce-așteaptă în afund
Și-i dă dintr-o izbire corabia la fund,
Dar dânsul de pe stâncă în valuri se abate
Și-ncepe spre limanul din zare să înoate
Dând ocoliș întruna acelui promontor
Din zori și până-n seară, din seară până-n zori
Și nu-și sfârșește truda decât ca s-o înceapă.

Nimic! Nici pomi, nici ierburi, nici picure de apă,
Doar arșită, doar foame, doar ochii arși de foc.
Nici urmă omenenească, nici inimă deloc.
Nu ca a lui, aceea e fără de aseamăn,
Ci inimă, oricare, o inimă de seamăn,
Fie și falsă, lașă, oricum, dar nu-i și nu-i!
El însă stă s-aștepte, mai are forța lui,
Ardoarea-i dă putere, iubirea-l face tare
Și speră să apară vreun catarg în zare.
Vreo navă să-l zărească și să îl ia la bord
Așa îl bate gândul. Însă-i aproape mort
Acest apostol straniu și veșnic fără pace.
Ca altora mai tare ce-i poate moartea face?
Ah, morții lui! Ah, morții! Mai mort e însă el
Și o bucată bună din sufletu-i rebel
Trăiește-ntr-a lor groapă, le dă cu drag târcoale,
Ca păsărea la care-i e drag de cuibu-i moale,
Și doarme ca pe-o pernă pe amintirea lor,
Îi vede-n vis. Ascultă cum îi vorbesc în cor,
E plin de ei și gata de-o altă făptuire.
Lăsați-mă în voie. Mi-e foame de iubire.