Poeme de Radu R. Șerban

La „Cartea săptămânii”, Raul Popescu a scris despre antologia „Puterea neştiută. Opera poetică 1985-1991” de Radu R. Șerban, motiv pentru care vă propunem spre lectură două poeme din această antologie: „Marginea Bucureștiului” și „Artă poetică”.

Marginea Bucureștiului

Începem, deci, plimbarea spre marginea urbei iubite.
(Iubit București, tu, oraș unde nimeni nu are
Nici îndoieli și nici temeri ciudate și unde
Apele vremii căzură odată, demult, spălând caldarâmul
pe veci,
Nelăsând vreun prilej viitor de purificare.)
Începem plimbarea și inima-n piept ne tresaltă
Întocmai ca pasărea care se zbate în laț fără sorți de scăpare.
Mintea e liberă. Aerul pur al orașului mândru,
Aerul nostru, adânc respirat,
Vesel se zbenguie-n tigva cea eliberată.
Prieteni, sorbiți fără teamă din aerul sărbătoresc
Al urbei lui Bucur, fiindcă în el nu afla-veți
Niciun miros tăinuit, cuibărit pe sub pieile vântului
Ca un microb,
Ca un dușman ideal, ce lovește, perfid, dinlăuntru.
Începem, deci, marea plimbare. Gândiți-vă bine!
Poate-ați uitat pe acasă ceva însemnat, căci e lungă
Plimbarea spre marginea urbei iubite.
Gândiți-vă bine. Eu nu vreau să spun că ar fi
Primejdii pe drum ori căi încurcate, gropane, tâlhare,
Ispite-ale cărnii sau alte întâmplări pitorești.
Dar, cum să vă spun, vine-așa, câteodată, o ceață,
Sau mai mult un nor coborât pe pământ să te-nvăluie
Și când ieși din norul acela nimeni nu poate ști
Ce-nfățișare avea-vei.
Începem plimbarea. E cald. E lumină.
Cântă o pasăre în vârful copacului frânt.
Începem plimbarea, deci, ați înțeles?
Dar copiii? Vai, unde-s copiii? Vai, vreți să-i lăsați
La vetrele lor cele calde și mucede, singuri,
Numai cu mâțele, cu fotografiile voastre-nvechite, ursuze?
E lumină, e cald. E lumină călduță.
O pasăre. Uite-o! Încă nu a zburat.
Și pasărea nici nu zbura-va. Nicicând.
Începem, începem. N-aveți nicio grijă.
Începem plimbarea, pornim, am ajuns.
Am ajuns. Nu e nimeni în jur. Numai noi, fiecare
Singur pe marginea urbei iubite,
Privind, de pe marginea urbei, în jos…
Sunt o mie de nemăsurate măsuri pân-acolo,
Și ne-apucă, desigur, vertigiul sacru, privind,

Căci fără-ndoială că urbea e doar suspendată precar,
Precum pălăria unei ciuperci cu piciorul înalt însă firav
Subțire și întortocheat ca un vrej.
Iar jos, la o mie de nemăsurate măsuri,
Zărești, ca o plasă suavă de lucruri ciudate,
Un oraș fără margini în care-am putea să ajungem
Doar printr-un salt fără cuget și fără măsură.

Artă poetică

Să spinteci dintr-odată făptura amintirii,
ca pe un delfin cuminte, bătrân și înghețat.
Să lași să se reverse din pântece mișcarea
fără de trup, și umbra și – spumegând, noroiul
alcătuit din ceruri, din ape și pământ.

Jupoaie-le pe toate cu un cuțit de piatră
și carnea sângerândă să te călăuzească.
Și toate: om, sau fiară, sau flacără, sau stâncă,
le vei vedea deodată-n lumina cărnii vii,
și aburii de sânge, învăluind mereu
metalul pielii tale, vor ocroti tăcerea
și larma de ființe înlănțuite-n tine.

Să nu treci cu vederea nici casa de alături,
nici arborii din curte. Dar fii cu grijă. Scoate
o cărămidă numai. Și lemnul doar crestează-l.
Maestru fii, ca hoțul frumos și spilcuit

care, la bal, dansează, zâmbind amețitor,
tăind atent colierul, curățându-i lucrătura,
cum ai tăia o umbră.
Atunci, bijuteria, fiind a lui, e alta.

Dacă dărâmii pereții, dacă dobori copacul,
se slobozește-n lume, copleșitoare, spuma
istoriei, acidă, rozând făpturi și forme
încât nepriceputul în toate, Dumnezeu,
va crede că sunt toate la fel, cum orășeanul
vede leite oile în turmă,
Să nu încerci înotul în apă, ci în plante,
în bălării, în ierburi, în marile frunzișuri.
Străpunge-not talazul coroanei de stejar.
La fel ca apa, în urmă, se-adună unda plantei,
dar fibra se-nfioară de carnea celui viu.

Să nu lași urmă. Locul ce îl atingi să fie
nălucă pentru tine, iar tu să nu-l cunoști.
Să știi doar că o coardă vibrând sub pașii tăi
îți poartă grutatea, dar fără s-o dorească.

Să nu privești la alții. Să prinzi numai privirea
celui ce este singur, s-o tragi ca pe un fir,
fără ca el să știe, s-o înfășori pe deget,
încet cu multă grijă. Să nu-i stârnești simțirea
cuprinsă-n gheața vremii, venită din senin.

Încât oricând există primejdia cea mare:
Când simți, nestăvilite, oceanele mâniei
și vrei să-ți mântui nervii, faci ordine-n odaie,
împingi cu furie scaune, birouri și dulapuri,
atunci și arzi și sfâșii hârtii trebuitoare,
și-atunci, din neatenție, pe o măsuță scundă
nu vezi plăpânda mână, cu degete subțiri,
ce se-odihnea cuminte, din ceasuri vechi, noroase,
nu vezi, trântești acolo un bronz ori un cristal.
Nu-i geamăt, nu se frânge nici un oscior blajin,
doar se prelinge tainic
și se evaporează, din unghii, amintirea,
un sânge care iartă, necruțător, naiv,
lăsându-te pe seama obiectelor, nădejdii,
prinzându-ți carnea, teama și mintea în iubire.

Poeme din volumul „Puterea neştiută. Opera poetică 1985-1991” de Radu R. Șerban, prefaţă şi îngrijire de ediţie de Monica Pillat, studiu introductiv de Valeriu Stoica, repere bio-bibliografice, amintiri de Domnica Şerban, evocare de Ioana Ieronim, Editura Baroque Books & Arts, București, 2018, 248 p.