Flash fiction stories – octombrie 2020 (IV)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Dionisie Lupu

Florentina Ionescu

Știi ce ai de făcut. Te-ai gândit de nenumărate ori la asta. Planul tău este perfect. Urci în 226, la Piața Rahova. Cobori la Piața Romană. O iei pe strada cu nume de pictor, de lângă Cărturești. Ai trăit și retrăit de atâtea ori momentul ăsta. Îl vezi ieșind din librărie. E fără ea. Își pune ochelarii de soare Ray-Ban. Doar tu știi cât ține la perechea aia! Te apropii la câțiva metri și îți dai seama că nu e el.

Rătăcești pe străduțele de pe lângă Parcul Grădina Icoanei. Ai fost cu el și cu cel mai bun prieten al lui de câteva ori în parcul ăsta, ca să fumeze iarbă și să se dea în leagăne, ca niște copii. Zile senine, care nu prevesteau nimic din ce urma să se întâmple. Ajungi pe Dionisie Lupu. Nu mai știi exact cum ai ajuns aici și de câte ore mergi pe jos. Tălpile sandalelor au ales tocmai ziua asta să se subțieze. Simți fiecare pietricică.

Recunoști blocul. Recunoști intrarea, chiar dacă ai fost acolo o singură dată. Recunoști gangul și cutiile gri de scrisori. Atingi cu celulele olfactive mirosul de mucegai și de clădire veche cu aer stătut. Înaintezi fără să te grăbești până la ușa lui.

Bați la ușă. Nu, scoate asta! Suni la ușă. Îi auzi vocea și râsul de dincolo de vizorul ruginit. Nu, nu suni! Te gândești cum să-ți faci intrarea în scenă. Ești eroina din filmul ăsta. Știi ce ai de făcut ca să intri în apartamentul în care el stă cu chirie. E suficient să întinzi mâna dreaptă, cu degetele răsfirate. Ușa se dă rapid de perete. Te simți ca în X-Men. Tu ești Storm. Stârnești o furtună în apartamentul din Dionisie Lupu, de la parterul blocului. El e în pat. Cu ea. Îi recunoști fața din poza cu filtru galben de la profilul de Facebook și alunița de pe obraz. Te gândești că asta l-a atras la ea, alunița de Marilyn Monroe pe care tu nu ai putut să o crești în șapte ani și jumătate.

Cu același gest al mâinii, dai la o parte cearșaful dintr-o pală puternică de vânt. Recunoști modelul lenjeriei. Ați dormit împreună în aceleași așternuturi pe care el le împarte acum cu ea. Lenjerie de pat de la mama. Pânza subțire se umflă. Sunt dezgoliți. Se uită la tine cu groază. Ești dezgustată. Faci același gest al mâinii. Nu atingi nimic din camera în care s-a reunit în sfârșit triunghiul. Corpul ei cu aluniță se ridică în aer, levitează cinci secunde. Capul izbește peretele. Agățate de-o parte și de alta a cutiei ei craniene sunt două tablouri de 30 pe 30 de centimetri. Știi dimensiunile. Au fost ale voastre. Nu ai cum să nu le recunoști. Batman și Castelul Reginei Maria din Balcic. Tu le-ai comandat. Printre șuvițele ei negre observi ceva vâscos. Sânge. Nu, e amestec de vopsea și ulei de la tablouri. Tablourile ei. Era artistă. Pictoriță. Furtuna stârnită de tine își atinge scopul. Vopseaua și sângele se întrepătrund. Nu regreți nimic. Te gândești la toate acele tablouri pe care nu le va mai picta. La toate ideile ei care nu vor mai ajunge niciodată pe pânză. Vopseaua din creier se prelinge pe perete. Îți amintește de lacrimile tale care pătau parchetul din apartamentul în care te-ai mutat. Lichidul se contopește cu silueta lui Batman. Regreți că a rămas la el tabloul ăsta dark pe care i l-ai comandat când a împlinit… Nu mai știi câți ani. Ești mândră de furtuna ta. Este cel mai bun lucru care ți-a ieșit vreodată din mână, din degete, din celulele care îți alcătuiesc unghiile. Ea se află cu creierii împrăștiați pe un perete alb. Pânza unui tablou pe care ea nu a mai apucat să aștearnă pensula. E un tablou creat de tine, nu de ea! Tu meriți toate laudele!

Știi ce ai vrea să-i spui lui, acum că ați rămas singuri. Ai repetat vorbele de atâtea ori în oglinda apartamentului în care stai cu chirie. Ce mai aștepți? Varsă tot! Ești toată o furtună de cuvinte, ocări și blesteme. Vrei să sufere. Vrei să știe cât te-a făcut să suferi. Acum e momentul tău. Ea nu mai există în acest tablou. Este răstignită pe un perete, cu capul încadrat de darurile tale, în ulei pe pânză. Te privește. E gol, e complet dezgolit de toate posesiunile. Privirea lui e goală. E uimit. Îți amintești de ziua în care ai aflat. Nu aveai internet pe cartelă, așa că te-ai logat la rețeaua Wi-Fi de la metrou, la Unirii. Vrei să îl stârpești, ca pe un gândac din bucătăria ta din Rahova, în care te-ai mutat forțată de împrejurări. Îți zâmbește. Te ispitește. Incisivul spart din zâmbetul lui îți amintește că nimic nu e perfect în lumea asta. El nu e perfect. Te pregătești să mături din nou totul în jurul vostru, cu gestul mâinii. Te pregătești să-i dai sentința. Ești gata să-l execuți aici și acum. Tot nu reușești să-i zici ceva. Și câte ai avea să-i spui! Deschizi gura, tragi aer în piept. Îți faci curaj. Nu vă supărați, coborâți la prima?

Luvat în echipă la nea Ion

Ciprian Popescu

Aveam nevoie de bani într-o vară, prin ’93, ’94, să merg la mare, la Costinești, și-mi căutam de lucru prin oraș. Nu găseam nici picat cu ceară. Sărăcia se întindea ca un cancer peste Caransebeș, cu metastaze întinse pînă la zonele de case, nu doar în cartierele de blocuri unde oamenii care munciseră o viață la uzină sau la fabrica de mobilă de la Balta Sărată erau disponibilizați în valuri.

Îmi mai luam capace în cartier pentru plete și moaca inocentă. Eram un băiat timid și plin de coșuri. Un mutălău. Mi-era rușine să merg așa bubos la școală. Maică-mea m-a trimis la o cosmeticiană care mi-a făcut un test pe care l-a trimis la laborator. Mergeam în fiecare joi la ea. Mi-au găsit un stafilococ auriu care-mi găurea obrajii. Supuram de la bug-ul care puroia și-mi mînca fața. Cei mari dădeau dume, că tre’ să schimb sîngele, să mai las laba. De parcă ei făcuseră ceva… Nici ei, dar poate alimentația lor era corectă sau stilul lor de viață mai bun. Al meu trash deja. Ieșeam la grădina Gugulanu, la barul Gogo sau la Trei Haiduci, o discotecă ținută de-un bătrîn care-și ura clienții, sau în baruri de cartier unde-mi luam o bere, scuturat de tristeți jalnice.

După ce-mi storcea nenorocirile de pe față, cosmeticiana îmi făcea mască răcoritoare cu mentă. Arătam ca actrițele de teatru de pe TVR 2. Mă mai întreba cum merge școala, cum e cu fetele. Să am grijă mai ales cu unele dintre ele, dar totuși să nu stau singur, să-mi caut o prietenă.

„Nu merge, tanti”, i-am răspuns rușinat într-o zi. „Uitați-vă la mine, la explozia asta de pe față. Vreau să mă duc anul ăsta la mare. Poate-mi iese ceva acolo…”

„Păi, du-te…”

„Nu prea am bani… Îmi dau ai mei ceva, am mai lucrat la pruni, la un țăran din Valea Boului, dar nu știu dacă-mi ajung.”

„Nu vrei să lucri la Cîrpan? Are o moară aici în deal. Îl știu pe director, îi vecin cu mine.” Cîrpan era miez la Timișoara, fusese director la Comtim, la fabrica de carne. Lumea zicea că avea merțane și căși și apartamente în Timișoara. Ieșirea din comunism îl găsise bine.

„Ba da.”

A sunat și mi-a pus o pilă. M-am prezentat la moară. Directorul, un inginer care lucrase la aceeași uzină cu ai mei, mi-a zis – „Fii atent, stai și tu pe lîngă nea Ion. Îi om ca lumea, de la Luncavița. Ce vezi că face el, faci și tu. Aveți de săpat un șanț. Să-l faceți la un metru să putem îngropa o țeavă.”

M-am luat după nea Ion. Era, într-adevăr, om ca lumea, muncitor, cum sînt cei mai mulți cărășeni. Vorbea mai ciudat, ca la ei acolo, la Luncavița:

„Ai luvat tîrnăcopu’?”

„L-am luat, nea Ioane.”

„Ai luvat lopata? Inima lu’ Stalin, trăzni-l-ar Dumezău, nu șcii tu șine-i ala…”

„Am luat-o. Și nu mi-s baș prost, nea Ioane, știu și io cine-o fost Stalin…”

„Fii atent, io sap, tu scoț. Cînd nu mai ai pucere, schimbăm.”

Ne-apucam de săpat la opt jumate, cînd nu era foarte cald. Pe la zece mi se făcea foame. Nea Ion scotea dintr-o plasă brînză, ceapă, clisă și-o părădaisă. Îmi mai dădea și mie, că nu-mi ajungeau sendvișurile de-acasă pe care mi le făceam singur, căci maică-mea nu era de acord cu munca. Nu înțelegea ce-mi lipsea, de ce nu mai mergeam la țară ca pînă atunci.

Rîgea nea Ion că n-aveam mușchi. Îmi zicea să mă tung, să nu umblu așa cu plece, că mă bat ăia dacă merg la ei, la nigee. Glumele lui. Nouă zile am rezistat în soare, săpînd la șanțu’ ăla, privind în gol la valea unde creșteau narcise și-unde pe vremea lui Ceaușescu se organizau sărbători populare, unde bărbații se-adunau să prindă meciurile de la televiziunile sîrbești cu antene improvizate și televizoare alb-negru portabile.

Nea Ion nu mă menaja. El săpa, io scoceam. Mai schimbam, mai mă trimitea după apă, îmi dădea cîte-un Carpaț. „Ia, că șciu căț plașie… Trajie în piept, țînie fumu’…”

Pămîntul era argilos. Venea șefu’ să vadă cum merge treaba. Îl înjuram amîndoi, „pelea pulii ingineru’, țava lui n-o să aibă căgere că niși peleu lui n-are”. Ne pricepeam, vezi Doamne. Nea Ion lucrase la uzină, dar l-au dat afară cu ordonanță, cum era pe-atunci. Și i-a convenit, că avea de lucru la casă, dar s-or gătat banii la un moment dat și-atunci se angajase și el peste vară. Cînd m-am săturat de insolație, m-am dus să iau plata. M-a lăudat inginerul: „Pentru curajul și tinerețea ta!”

Mi-am luat de ei patru casete, două bilete la loto – varianta combinată plus noroc – și restu’ mi i-am pus deoparte ca să merg la mare cu cortul.

Am fost la mare, dar n-am rezolvat nimic.

Orașul

Mihai Mariș

– Ne-am pierdut.

– Nu ne-am pierdut.

– Hai, Adi, să întrebăm pe cineva! Iar ești încăpățânat.

– Pe cine? Nu vezi că nu e nimeni în orașul ăsta?

Din Dacia veche Paula privi în jurul ei și văzu că Adi are dreptate. Străzi pustii și blocuri triste îi înconjurau și nici urmă de viață. Nici măcar porumbei sau vreun câine vagabond. Era o după-amiază târzie de vară și soarele mărșăluia leneș pe cer, spărgând din loc în loc câțiva nori ghinioniști. Dacia roșie luă curbele greoi, se strecură pe străduțe înguste și demară cu puterea tuturor celor 75 de cai când prinse un drum drept. Parcă nici vântul nu bătea. Singurele lucruri animate din tot orașul erau semafoarele care își schimbau monoton culorile deasupra drumurilor pustii.

– Ăsta cred că-i centrul, notă lipsit de interes Adi, privind o piață largă cu câțiva copaci și cu statuia unui scriitor local uitat de timp în mijloc.

– Normal că e pustiu și aici. Nu e nimeni în orașul ăsta?

– Cred că-i un hotel acolo. Hai să mergem să întrebăm.

Adi lăsă mașina în parcarea goală. Avea mâinile reci și refuză avansul de a se ține de mână. Se apropiau cu pași greoi, sub căldura infernală, de ușile hotelului. Înăuntru totul era acoperit de praf și liniștea le dădu fiori. Deși au încercat câteva uși, niciun răspuns nu veni din cealaltă parte, așa că plecară.

– Vrei să ne plimbăm? o întrebă el. Ne întindem puțin și după aceea pornim iar la drum.

– Sigur, îi răspunse ea cu gândul în altă parte.

Căldura era din ce în ce mai puternică și niciun nor nu se vedea acum pe cer care să conteste puterea soarelui. Fără să observe, cei doi se îndreptau din nou spre centrul orașului. Fiecare adâncit în gândurile lui, se îndepărtau ușor unul de celălalt, plutind în derivă peste asfaltul negru. Adi se opri în fața statuii, în timp ce Paula dispăru printre blocurile grele și pline de tristețe. Betonul și asfaltul se contopeau în jurul ei, lăsând, rareori, strigăte de bucurie sau plânsete. Se pierdu încet în uniformitatea cenușie, renunțând la visuri și dorințe. Deveni una cu orașul, tristă și uitată, doar o amintire a ceea ce a fost cândva.

Adi se mișcă anevoios în jurul statuii când ceva îi atrase atenția. Plânsete și strigăte ciobiră globul perfect în care se afla. Fugi spre ele, lăsând în urmă gri și negru, și se opri pe podul din piatră ascuțită pe sub care curgeau lacrimile. Vărsă și el partea lui și își continuă drumul agale printre pereți aspri și străduțe pline de gunoaie. Blocurile îl înconjurau și creau un univers separat în care el era singurul viețuitor, chinuit la nesfârșit de o mașinărie din beton. Se pierdu și el în spatele unor blocuri, pielea devenindu-i aspră la atingere, camuflându-l perfect în tot ce era în jurul lui.

Uneori, Adi și Paula se vedeau în orașul mort și își zâmbeau. Nu se cunoșteau. Treceau adeseori pe lângă Dacia roșie, singurul lucru care părea viu în tot orașul. O inimă din fiare și roți, lichide și angrenaje, care aștepta să fie pornită. Dar cei doi se pierdeau, de fiecare dată, printre pereții triști și străzile prăfuite.