Cronici

Polemişti şi pamfletari

Volumul alcătuit de Magda Răduţă, Îi urăsc, mă!…, pune în evidenţă forţa vehementă, plăcerea de a înjura, de a demasca şi violenţa discursului public românesc, fiind o antologie echilibrat comentată a pamfletului de la cronicarii munteni la Pamfil Şeicaru, deci din secolul al XVII-lea până la finalul perioadei interbelice. Lăsând deoparte trecutul recent şi lumea contemporană (ca să nu menţionez decât imunda revistă postdecembristă România Mare şi, mai nou, spaţiul generos al reţelelor de socializare), Magda Răduţă a căutat acele forme ale pamfletului care au devenit simptomatice pentru o atitudine publică şi pentru o perioadă cultural-istorică.

Dacă în publicistica lui Eminescu ştim că sunt prezente acccentele naţionaliste, xenofobe şi antisemite (selecţia cercetătoarei noastre este însă „cuminte”), pamfletele lui Caragiale „mimează fericit obiectivitatea” şi câştigă în comic şi în ironie. Iată un portret acid-caricatural pe care marele dramaturg i-l face omului politic Dim. A. Sturdza, de patru ori prim-ministru în timpul guvernărilor liberale, secretar al Academiei, personalitate însă mai degrabă conservatoare prin temperament, cel care a condus, cu generalul Averescu, reprimarea ţăranilor în 1907: „Bigot, netolerant, fanatic, e în stare să prigonească toată viaţa pe un om cu spiritul liber. Orice idee câtuşi de puţin neasemănată formulelor liberalismului său o consideră ca o neagră erezie. (…) Om mărginit şi nedrept, pornit totdeauna nu de sentimente, ci de resentimente, d-sa nu iubeşte atât ceva, cât poate urî altceva (…) În cea mai mică deosebire de păreri, vede o pornire de duşmănie, care trebuie să-i deştepte ura. Tonul său totdeauna dârz şi mârâit, mişcările scurte şi îndesate, privirea mijită, gura rănjitoare, fălcile încleştate şi râzând (….) Spirit îngust, îndărătnic şi tipicar, ca ministru al Instrucţiunii Publice socoteşte până la minută absenţele profesorilor, citeşte singur temele de la toate şcoalele, verificând până la a şaptea zecimală notele examinatorilor, şi una dintre măsurile pedagogice de seamă pe cari le impune directorilor e să ia la goană din preajma şcoalelor pe rahagii, bragagii şi simigii. Ca ministru al Cultelor, dă poruncă autorităţilor administrative să se ducă lumea de la ţară cu de-a sila la biserică”. Pamfletul politic din toate timpurile ar trebui să fie o dezvăluire a imposturii şi a erorilor pe care cei care deţin puterea le fac.

Efectele pamfletului pot fi dezastruoase, depinde de cine şi în ce context îl foloseşte, depinde, mai ales, dacă persoana care face „obiectul” pamfletului se mai poate sau nu apăra, dacă fundalul social-politic este unul liber sau dacă nu este, dacă funcţionează sau nu „buna-credinţă”, cenzura, comanda politică, atacul la persoană, ameninţarea cu închisoarea ş.a. Pamfletul nu poate fi judecat în afara contextului cultural şi social-istoric în care a fost practicat şi nici nu poate fi pe deplin înţeles fără analiza poziţiilor şi a raporturilor de putere dintre cei implicaţi.

Ajungând la perioada intrebelică, Magda Răduţă realizează un eseu având ca subiect potenţialul pamfletar din romanul Cimitirul Buna-Vestire de Tudor Arghezi, probabil cel mai important autor de pamflet din cultura română, care a fost – ironia sorţii! – scos din circuitul cultural tot cu un pamflet, semnat de Sorin Toma în 1947, „Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei”.

Mă opresc însă asupra articolelor lui Eugen Lovinescu, care discută pertinent despre confuzia dintre „spiritul polemic” şi „spiritul pamfletar” şi despre cât de răspândită este la noi:„Deşi conţine în sine elementul viril al iniţiativei personale, al luptei dure şi necruţătoare, tocmai în vederea unor scopuri agresive, spiritul polemic presupune linişte, stăpânire de sine, calcul şi strategie, calităţi care, dacă nu sunt rezultatul unui temperament în adevăr excepţional, se pot încă dobândi într-o măsură apreciabilă printr-o terapeutică specială – aceea a lăsării unui spaţiu de timp, bine chibzuit, între momentul producerii atacului şi cel al răspunsului. Spiritul polemic nu se cultivă la temperaturi înalte, ci numai la temperaturi medii şi chiar la rece. A răspunde imediat, mai ales în discuţii în care intră şi un element pasional, înseamnă a se expune la o înfrângere sigură, dacă adversarul e om calm; dacă e şi el un pasional, urmează aspectul obişnuit al celor mai multe polemici naţionale.

În aceste condiţii, spiritul polemic are nevoie de nerv, nu însă şi de nervi. Nervul e o calitate virilă, voluntară, dominantă şi dominatoare; el ştie ce vrea şi merge la ţel precis; sălbăticiune feminină, nervii se dezlănţuie dezordonat, inegal şi inestetic, pentru nimic şi pentru orice, disproporţionat.

Adevăratului spirit polemic îi trebuie, dimpotrivă, un fel de detaşare faţă de obiectul în discuţie, ce-i îngăduie (…) o luciditate în determinarea punctelor slabe şi în alegerea mijloacelor de atac ori de apărare şi, la nevoie, şi dacă îi stă în resursele sufleteşti – îi dă posibilitatea de întrebuinţa acea ironie binevoitoare ce-l înalţă de la sine într-un plan de superioritate morală, deşi conţine încă destulă luciditate pentru a-şi dizolva adversarul mai sigur decât toate otrăvile vehemenţei.

Postulând prin definiţie stăpânirea de sine, lipsa oricărui element pasional, răceala chiar, spiritul polemic nu se consumă în larma inutilă de cuvinte şi în paradă de jigniri. El are un scop sigur: trezirea în cititor, în opinia publică, a unei convingeri, a convingerii lui. (…)

Deşi de esenţă tot critică, spiritul pamfletar nu porneşte din raţiune, ci din sentiment; de substanţă afectivă, nu se adresează inteligenţei, ci emotivităţii; nu vrea să convingă, ci să mişte”.

Distincţia lui Lovinescu este valabilă şi, din păcate pentru societatea românească, ne aflăm încă mai degrabă sub zodia pamfletului decât sub zodia polemicii (de idei).

Dar are şi pamfletul rolul lui într-o societate, mai cu seamă într-o societate liberă, venind uneori dintr-o exasperare a celor care nu au la îndemână decât valenţele limbajului pentru a dezvălui impostura, răutatea, prostia, perfidia, abuzul ş.a.m.d.

Magda Răduţă (ed.), „Îi urăsc, mă!”. O antologie a pamfletului de la cronicarii munteni la Pamfil Şeicaru, prefaţă de Radu Paraschivescu, Editura Humanitas, 2017, 288 p.

Despre autor

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”.

Scrie un comentariu