Atelier

Republica Iza

No, că-n anii ăia umblau autorităţi înarmate care veneau în sat să facă reformă agrară, îi aşteptam în drum şi-i întrebam: „Cu ce ocazie?” „Pentru reformă!”, îmi răspundeau. „În numele cărui guvern?”, întrebam. „Al celui din Ujgorod”, îmi răspundeau. „Da’ la reformă se umblă cu arme?”, întrebam. „Le punem jos în drum”, răspundeau. „Domnilor, noi, în Ieud, nu recunoaştem guvernul de la Ujgorod, că-l avem pe acela de la Bucureşti”, ziceam. „Da’ dumneata cine eşti?”, întrebau. „Secretarul primăriei”, răspundeam. „Şi cum te cheamă?”, întrebau. „Chindriş Ioan Adam”, răspundeam.

Şi cale-ntoarsă făceau. Plecau de unde veniseră. C-aşa era atunci.

Cu asta am vrut să spun că rezistenţa noastră din sat a început înaintea altora din alte sate de pe Valea Izei şi, din fericire, s-a terminat cu bine, că m-am ocupat numai eu de ea. Altfel, guvernul de la Ujgorod ar fi anexat Ieudul şi Maramureşul.

Ce-i drept, eram în anul o mie nouă sute patruzeci şi cinci şi am cerut să se înfiinţeze în Ieud un post de jandarmi, care s-a format da’ a rămas numa’ trei zile şi s-a desfiinţat, şi dus a fost, că n-am reuşit nici azi să aflu din ordinul cui şi de ce.

Am făcut o gardă de menţinere a ordinii.

În Ieud mă descurcam ca autoritate, în timp ce-n Sighet, la oraş, intelectualii ăia care şi înainte conduceau Maramureşul l-au pus pe un rutean care a fost alături de ei şi la bine şi la rău, şi ca avocat ne-a ajutat şi pe noi cît s-a putut cu procese avute la judecătoria aia de lîngă primărie. Îl chema Odoviciuc Ioan şi a fost pus ca să se înţeleagă bine cu comandamentul sovietic sosit în oraş după ce s-a dus armata de unguri şi nemţi şi Maramureşul a trecut iar la România cu ajutor sovietic. C-aşa a fost.

Da’ Odoviciucului, de cum i-ai dat puterea la mînă, a prins a face numai ce vrea el. Şi asta a ţinut din toamna lui o mie nouă sute patruzeci şi patru şi pînă-n sfîrşit de april o mie nouă sute patruzeci şi cinci.

Adică şi-a făcut o poliţie a lui numai din ucrainieni, evrei şi unguri, şi şefi tot din ăştia erau peste tot prin Sighet.

Apoi că-i avea pe toţi în mînă, el şi puterea lui, a prins a-i aresta pe cei care l-au pus la cîrmă şi i-a trimis în lagărul de la Ujgorod, în Subcarpaţii ucrainieni, nu tare departe da’ nici tare aproape de Sighet.

Dintre intelectualii ăia, au mai şi scăpat cu fuga. Unu’, Iepure, care era profesor la liceu, s-a refugiat în Ieud. S-a prezentat la mine, că eram secretar, şi mi-a spus: „Ascunde-mă, Chindriş, pînă trece vîlvătaia asta”. L-am ascuns. Şi alţii au făcut ca mine. În Cuhea, a sosit protopopul Darie Vlad, în Săliştea era Iuga Floare, directoarea liceului de fete şi Ţiplea învăţătorul, care era născut la noi, stătea ascuns în Strîmtura.

Ceilalţi din sat mă opreau şi mă întrebau: „Măi, Chindriş, cum a fi?”. „Bine a fi”, răspundeam. Dădeau din cap şi nu mă credeau. Nici eu nu tare credeam vorbele mele.

No, dacă aşa stăteau treburile, într-o noapte m-am gîndit şi de dimineaţă am făcut un comandament de apărare naţională-comunală care să întărească garda aia de menţinere a ordinii. Pe lîngă Roibu, care era şef de gară la Iza, am luat numai ieudeni cu armata făcută.

Pe preot l-am pus ca dirijor al comandamentului. În două zile aveam grupe din ţărani cu comandanţi de grupă aleşi dintre cei cu grade în armată, ca, în caz de nevoie, să apere Ieudul şi intelectualii lui care nu erau buni de nimic la din astea.

Am şi decretat la secretariatul din primărie înfiinţarea Republicii Iza cu Ieudul, iar la Republica Iza, care nu se supunea nici unui ordin dat de prefectul Odoviciuc în Sighet, s-au alăturat încă unşpe comune.

În fiecare zi din săptămînă, lucram şi sîmbăta şi duminica, la ora paisprezece plecam către domiciliu, n-aveam muiere cum n-am nici acum, îmi făceam de mîncare, pînă la cincisprezece treizeci, toate erau în bună regulă, pacea zilnică cu burta era realizată, cina era pregătită, la şaisprezece fix urma ora zilnică de somn, la şaptesprezece şi treizeci de minute mă întorceam în biroul meu de secretar la primărie. La două noaptea aveam ora de veghe, mă gîndeam la treburile Ieudului, lăsam ideile să vină la mine, la trei dimineaţa era somnul numărul doi pînă la şase şi treizeci, la opt dimineaţa reîncepeam munca.

„Îi ca un cuc”, „Holteiu’ cel bătrîn”, „N-are muiere”, şopteau ţăranii ca să aud şi să mă însor, că era plin de muieret în sat.

Holtei m-or îngropa, acum cînd scriu amintirea asta ăia mai tineri mă văd văduv şi ăia bătrînii nu-s, c-am ajuns cel mai în vîrstă pe-aici.

Fără somnu’ meu de ora şaisprezece n-ar fi existat Republica Iza, s-ar fi prăpădit şi satul atunci.

De ce fac mîncare? Că muieri dornice de gospodărit erau, da’ asta mi se trage de la anii treizeci cînd am bucătărit lîngă Anvers, la un restaurant bun, că m-am oploşit de tînăr acolo şi am stat nouă ani ca bucătar, întîi ca spălător de buzi şi blide, ca lucrător de noapte, dormeam în locul unde munceam, pînă cînd era să vin înapoi în sat, să las Belgia aia de haram, da’-ntr-o seara, şefa de la bucătărie m-a oprit din lucru, a stat noaptea aia şi alte nopţi cu mine, m-a învăţat meserie şi apoi mi-a arătat o fotografie cu fecioru-so, plecat în America după noroc şi bani. Parcă eram eu belgianu’ ăla, la perfecţie, şi doamna s-a gîndit la al ei şi m-a ajutat pe mine. După aia treaba a mers ca unsă. Am stat cît am vrut ca bucătar profesionist, cu bani la teşcherea. M-am întors în Ieud în anul o mie nouă sute patruzeci şi patru c-aşa am vrut şi am ajuns secretarul primăriei cu Odoviciuc pe cap, cu garda şi comandamentul, înfiinţate de mine, da’ pe care le ştiam din oraşul ăla belgian, unde am învăţat organizarea lor şi am aplicat-o în sat.

La Sighet s-a auzit că avem comandament, şi a trimis Odoviciuc poliţia ca să ne aresteze, că noi eram piedica deoarece nu respectam ordinele date de el. „Le-oi scoate pe toate orificiile Republica Iza cînd îi aduceţi la Sighet”, striga ruteanul la prefectură.

În ziua de patru aprilie, o mie nouă sute patruzeci şi cinci, a sosit poliţia aia în sat. Eram în timpul somnului de după pacea cu burta. Erau treisprezece persoane cu un comisar în frunte însoţiţi de un inginer agronom.

M-o strigat ţăranii: „Chindriş, Chindriş, domnu’ secretar …”, pînă am ieşit în curte şi de-acolo în drum. M-am dus să-i văd pe cei sosiţi, erau o bandă înarmată cu pistoale automate şi grenade. I-am poftit în birou, i-am invitat să şadă pe scaune. Întrebau de primar. Am trimis după el. Ziceau că încep exproprierea de pămînt. Le-am spus că nu-i bai, că-i vreme destulă.

Comandamentul condus de popă se organiza. „Adică, domnu’ secretar”, îmi zicea comisarul, „luăm de la bogaţi şi dăm la săraci, ori nu-ţi place aşa ceva?”.

Au apărut grupele organizate, cîte cinci-şase bărbaţi. „De ce vin oamenii aşa de mulţi?” m-a întrebat inginerul. „Ca să le daţi pămîntu’, că-s săraci”, i-am răspuns. „Aha”, a zis inginerul acela, părînd mulţumit de răspuns.

„Da’ cine i-a anunţat pe toţi?”, a sărit comisarul de poliţie.

„Eu”, i-am răspuns, „i-am anunţat că vine comisia de la Sighet ca să nu mai batem doba”.

„Aha”, a zis comisarul de poliţie, părînd mulţumit de răspuns.

În primărie erau şaizeci de ţărani puternici şi instruiţi în armată. Am strigat: „Pă ei, măi!”. Cîte trei de-ai noştri au sărit pe cîte unul din banda comisarului. În două minute erau dezarmaţi. Unu’ a sărit pe geam luînd-o la fugă pînă în Rîtul Iezerului. Acolo l-a ajuns Iusco Dumitru Găvrilă şi Iusco Găvrilă a Călinii Cătunii, care l-au bătut şi l-au îndemnat să facă urgent calea întoarsă. Dezarmarea terminată, i-am urcat într-o căruţă şi au fost duşi în cătunul din Plopşor la casa lui Bebrilă. Acolo s-au aflat sub pază ca prizonieri în lagăr.

Seara a mai venit o bandă de-a lui Odoviciuc, patru bărbaţi slăbănogi şi o muiere tînărucă.

„Au fost p-aici alţii ca noi de la Sighet?”, m-a întrebat muierea.

„Au fost doi”, i-am răspuns.

„Şi unde-s?”, m-a întrebat.

„Nu-s”, i-am răspuns, „adică au plecat şi nu se ştie în ce direcţie”.

Printre cei patru bărbaţi l-am cunoscut pe unu’ Roth, un evreu care i-a spus muierii să rămînă afară şi dacă e ceva, să tragă focuri de armă.

N-au apucat slăbănogii ăia patru să urce treptele de la primărie că ţăranii i-au dezarmat. Muierea a început să tragă cu pistolul. A fost dezarmată de Dunca Găvrilă de-a lui Dumitru-Pîţului. Ăla a apucat-o de cap şi-a tras-o în primărie. Pe ăştia i-au bătut ţăranii cu sete, apoi i-au dus în lagărul din Plopşor şi i-au ţinut sub pază strictă.

„Stai pe scaun, Jean-Adam”, îmi zicea mère Marie de lîngă Anvers în nopţile alea. „E ora două din noapte, tante”. Şi mîncam, că eram rupt. Şi… şi… şi… dimineţile erau faine apoi. Pînă m-am apucat de treabă. Jean-Adam, bucătar-şef, i-am învăţat cu mămăligă şi sarmale. Toată Belgia mă căuta. „Jean-Adam, sarmaluțele et mamaliguța?” „Oui, oui monsieur, oui madame.”

Îmi amintesc tot. Uit ce se întîmplă azi, da’ ţin minte multe din drumul meu prin secole. Asta am făcut. Am umblat prin secolele astea. E anul două mii zece, am nouăzeci şi opt de ani, muierile îmi aduc mîncarea gătită, înaintea somnului de ora şaisprezece. „Pentru pacea cu burta, uncheşule Chindriş”, zic intrînd în casă.

Fără mine atunci, satul ăsta era altfel acum.

Îmi spun „văduvoiul” muierile, mă-ntreabă cum erau femeile în secolul ălalalt. „Cum făceai, uncheşule Chindriş, care metodă era mai bună, Jean-Adam?”, mă întreabă.

Mai bine aşa decît „cuc”, „holtei”, „bătrîn” şi alte cele.

Odoviciuc, rămas el singur cuc în Prefectura de la Sighet, că nu i se mai întorceau poliţaii trimişi în Ieud, s-a apucat să organizeze alte bande. În sat nu s-a mai putut intra. Am pus oameni înarmaţi la gura Ieudului. Aceia dădeau alarma. Se trăgeau clopotele.

Au prins doi de-ai noştri, bandele ruteanului-prefect, flăcăi neinstruiţi, fără armată la bază, care mergeau în Ieudişor să schimbe paza.

S-a alarmat şi s-a înarmat poporul comunei cu securi, sape, furci, puști. Au luat-o către Rozavlea pe jos şi călări, să prindă banda aia. În Rozavlea, primarul nu mai avea gardă naţional-comunală. O dezarmase un grup de evrei. L-am întrebat unde stau aceia. Cînd ne-o arătat, am intrat peste ei, i-am arestat şi în lagăr la Plopşor au mai apărut treişpe persoane.

Unu dintre evreii ăia mi-a promis că merge la Sighet să-i elibereze pe cei doi feciori. I-am dat drumul. În trei ceasuri s-a întors cu un camion plin cu muniţie şi cu soldaţii sovietici. Ăia s-au apucat de făcut prizonieri. Au luat trei bărbaţi de la crîşma din Şieu. I-au legat şi i-au bătut. Erau Pleş Vasile a Birăului, Chindriş Gavrilă şi Îndrei Domniţa.

Soldaţii au încercat apoi să vină-n Ieud cu camionul lor. S-a dat alarma. Au prins a bate clopotele.

Grupele din comandament au pornit pe drumul ţării trăgînd cu armele înspre camionu’ cu sovietici. Militarii au făcut cale întoarsă.

Trei săptămîni au durat apoi luptele. Noi am avut un mort, pe Danciu Toader, morar la moara Vişneanului, a fost împuşcat mortal de bandiţii ăia cu camionu’ lor. Din partea cealaltă au fost trei crăpaţi pentru vecie.

Ăia doi ieudeni prinşi au fost arestaţi. Au stat în puşcărie pînă au venit autorităţile române şi le-au dat drumul.

Odoviciuc – cîrmaciul cel rutean, „răuvoitorul” cum l-am botezat eu în calitate de secretar la primăria din Ieud –, iar urla prin prefectura lui din Sighet. De ciudă şi nu din altă pricină, poate din neputinţa lui şi din nervii adunaţi pe Republica mea nou înfiinţată: „Aceia răii şi nesupuşii lui Chindriş Ioan Adam, aceia să dea opt sute de vite taxă de armistiţiu, aţi priceput, aceia să dea din cele douăsprezece comune din Republica Iza, treceţi patru sute de capete pentru Ieudul secretarului primăriei şi celelalte patru sute împărţiţi-le la celelalte unsprezece comune de prostovani lipiţi de Republica asta, să vadă toţi ce păţesc dacă se pun cu stăpînirea lui Odoviciuc”. Aşa auzeam noi că urla ruteanul. Din taxa lui de armistiţiu n-am dat nici măcar un viţel şi acela mort la fătare. Nimic. Că Republica Iza n-a recunoscut taxa aia de armistiţiu şi Republica Iza s-a făcut că plouă în faţa tunetelor şi fulgerelor ruteanului.

De urlat n-a mai urlat decît pînă-n sfîrşit de aprilie o mie nouă sute patruzeci şi cinci. Atuncea şi nu altcîndva i-a cîntat cucu’. Definitiv. Asta a fost aşa. Tot din ciuda cîrmei lui neputincioase şi c-o vrut o alipire a Republicii Iza cu ruşii, cu Transcarpaticii lui. O şi gîndit tot în biroul ăla din Sighet: graniţa nouă cu România pe la Gutîi, Hodina, Covăţile, Vîrful Cîrligăturii, Ţibleş, Pietrosul, pînă la trecătoarea Prislopului.

„După ce-i punem să semneze în registrele agricole pe toţi, luăm semnăturile şi le dăm guvernului din Ujgorod şi-i alipim acolo, mama lui de secretar de primărie. Adică îi facem ruşi şi-apoi vedem care pe care.”

Aflam tot ce avea ruteanul în cap şi suflet. Aşa c-am dat semnalul de pericol şi revoltă.

I-am capturat banda lui de huligani, am anunţat că alipirea ruteanului nu-i coşeră, ca să priceapă şi evreii, ăia din Cuhea şi Dragomireşti o acţionat la fel ca noi.

În Strîmtura n-o fost cum. În loc să se închidă podul drumului cu buşteni cînd apăreau suspecţii trimişi de rutean, strîmturenii o făcut invers, egzact cum le-au spus evreii, că aceia aveau pămîntu’ Strâmturii luat cu speculă, şi nu cum le-am spus eu care n-aveam nici un iugăr în comuna lor. Acolo garda mea naţională şi comunală s-a dezarmat singură.

Norocu’ s-o chemat Ilie Iusco, primpretor de plasă, pe care l-am făcut şi preşedintele Republicii Iza. Acela mi-a zis: „N-avem ce să mai facem, Chindriş, acţionăm!” „Acţionăm, domnule preşedinte al Republicii Iza, cum facem?”, l-am întrebat eu.

„Mergem în Sighet cu toată Republica asta a ta şi punem alt prefect”, a zis primpretorul. Aşa am făcut. O venit şi ăia de pe Valea Vişeului. În frunte eram eu cu toate căruţele Ieudului, alea trase de cai. Aşa veneau şi de pe Valea Vişeului. Ne-am joncţionat în Vad, unde eram aşteptaţi. Aveam cu noi muniţie şi un tun de război adus din Borşa.

Sovieticii ne aşteptau la podul de intrare în Sighet cu armata.

„Acuma ce-om face, domnule primpretor, că pute a război?”, am întrebat eu.

„Acuma facem cale întoarsă, că-i bugăt avertismentul ăsta ca să nu le mai ardă de alipire”, o răspuns primpretorul şi preşedintele Republicii Iza.

Aşa am acţionat cum a zis omul acela deştept. A avut dreptate. Nu s-a mai alipit nimic.

Răuvoitorul cela, Odoviciuc ruteanul, a dispărut dus de armata lui în Rusia, de n-am mai auzit în veci de el şi prefect a ajuns la cîrmă un român.

Asta aşa a fost şi nu altcumva.

No, o urmat alte trei săptămîni cînd toată ieudimea era pe drum. Ca-n timp de război. Pînă către sfîrşit de luna mai. Într-o duminică a apărut maşina cu steguleţ tricolor pe un băţ. Grupele noastre de apărare erau gata de atac. Urmau să arunce maşina în aer.

Din vehicul a ieşit tremurînd preotul Chindriş Alexandru Nănaşu, care ne-a spus că domnii sunt din Bucureşti şi nu din Sighet, că-s români, nu-s ruteni ori ucrainieni. Aşa s-a terminat lupta aia pentru independenţa Ieudului.

„Domnule secretar”, mi-a spus un profesor. Robu îl chema. „Da, domnule Robu”, i-am răspuns. „Ar trebui eliberaţi prizonierii şi desfiinţat lagărul din Plopşor. Dacă sunteţi de acord.” „Suntem, domnule Robu, se rezolvă astăzi”, i-am răspuns. Şi asta a fost aproape tot. Numai că…prizonierii ăia erau membri de partid şi partidul lor era peste Sighet conducător. Au cerut ca secretarul primăriei din Ieud, adică eu, să fie, să fiu, dat în judecată. După o lună de zile am fost citat la Judecătorie în Sighet. Mai erau şi alţii citaţi acolo în dimineaţa cînd m-am prezentat. Am intrat la secţia instrucţie unde bătrînul judecător cu experienţă, unu’ Piler, cu preşedintele, alt bătrîn, Dezideriu Florea, ne-au amînat.

În sală eram mulţi din ăia pe care i-am dus în lagărul din Plopşor. Răzbunare am citit pe feţele lor şi-n ochii lor răi. Aşteptau să se termine şedinţa, să ne prindă cînd vom merge către Ieud.

Preşedintele de Tribunal m-a oprit din drum. „Stai, Chindriş, aşteaptă”. A dat telefon la prefect. În două ceasuri am căpătat gardă cu zece poliţişti înarmaţi care au făcut cordon pe lîngă căruţele noastre. Ne-au păzit pînă-n Onceşti. De acolo ne-am descurcat singuri.

Alt proces la Sighet n-a mai fost. S-a mutat judecătoria în Dragomireşti, lîngă Ieud. Nu s-au mai găsit hîrtiile alea în care eram acuzat. Pe Vale era plin de bande care atacau oamenii. Umblau în uniforme soldăţeşti de furat, derbedei unguri, români, ruteni, ucraineni, evrei, care întrebau dacă unii sunt supăraţi pe alţii şi ziceau că se ocupă ei dacă plăteşti.

În Ieud n-au avut dorinţa să intre aşa că satul a rămas mai ferit în vremea aceea. Am scris ca mărturie aceste evenimente care sunt toate realitate, trăite, nu auzite, văzute cu ochii, fiind şi eu implicat în ele împreună cu consătenii mei care au luat şi ei parte la ele.

Astăzi nimeni nu-şi aduce aminte, că-s alte vremuri care-i ţin ocupaţi pe alţi oameni.

No, Chindriş Ioan Adam îs eu, îmi amintesc tot, mă plimb în drumul ţării ca atunci. Azi parcă-i atunci. Nu mai cunosc oamenii da’ nu-i bai, ştiu că-s feciorii celor de pe vremuri, baiu’ îi altu’, că ei nu ştiu cine-s eu, de unde vin, şi ce mai caut în satu’ lor.

„E ceasul păcii cu burta”, îmi spun. „Astăzi n-a venit nici o muiere, de zile bune scriu ce-mi aduc aminte, am terminat, fără pacea zilnică cu burta nici somnul n-a fi ca-n alte zile, mai am de scris cîteva rînduri, apoi închei şi mă pun pe pat că-i ora şaisprezece. Mi se închid ochii pe burta goală.”

***

No, Chindriş Ioan Adam, adică eu, am rămas înţepenit, aplecat asupra unei coli albe de hîrtie pe care am scris două rînduri: „Dacă s-o găsi ceva de corectat în cuvinte sau în slove, vă rog să corectaţi şi să ertaţi”. No, apoi am semnat.

Chindriş Ioan Adam –fost secretar la primăria din Ieud

***

Muierile alea mai tinere ale satului m-au uitat. Era întuneric cu linişte stăpînă şi cu noapte adîncă şi fără zgomote suspecte. Ca pe timpu’ de pace şi din Anvers. Aşa era în Ieud ca-n Anvers şi nu altcumva.

“Oui, madame Marie, mă aşez pe scaun, e ora două a nopţii şi acolo şi aici, Jean-Adam, adică eu, pregătit să mănînc.”

Tante Marie, madame Marie, bucătăreasa cea mai cea din împrejurimi, din Belgia, poate chiar din Luxembourg, gătise pe plita încinsă.

Şi-a scos din halatul alb fotografiile. Ştiu că stau aplecat peste masă, cu burta goală, cu stiloul vechi care-mi atinge nasul, gîdilicios stilou. Pozele din care rîde fecioru’ madamei, aievea Jean-Adam Chindriş, leit acela cu aiesta, tot aievea pare. „Pune pace cu burta, Jean-Adam.” „Oui madame, oui tante Marie.” Stau întins pe banca de lemn din bucătărie. Aplecat parcă şi peste masa din cameră. Nu se merita să-ţi iei o gazdă în Anvers, lîngă Anvers, făceai economii.

E ora trezirii, Jean-Adam, e ora cînd în restaurant începe munca. Pe seară mă căuta toată Belgia. „Sărmăluţe cu mămăliguţă”, ziceau gurile răstite de belgieni.

„Oui, oui monsieur, oui madame.” No, acuma, parcă-i un soi de linişte că n-auzi nici ţicnit de greier. Exact aşa e şi nu altcumva.

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Scrie un comentariu