Intersecții

Semnături urbane, graffiti-uri culturale

GEORGE BANU
Text apărut iniţial în Dilema veche nr. 533, 1-6 mai 2014

Semnături rebele

Cu toţii am fost martorii acestui martir al zidurilor pe care l-au impus autorii de graffiti a căror pasiune se afirmă prin agresiunea vizuală, ca şi prin dificultatea ascensiunilor pe margini de poduri sau pe acoperişuri de blocuri. Ei aplicau la scara oraşului proiectul expresionismului american formulat de Jackson Pollock: ceea ce era la el all over de atelier, toată pânza pictată, acum se extindea şi se generaliza la scară urbană. Ne-au agasat aceste intervenţii sistematice „dincolo de sens”, cum spunea celebrul psihanalist Daniel Sibony, această deflagrare vizuală ce ezită între gest de revoltă şi expresie plastică. Prezenţa ilicită, ilegală si absurdă a graffiti-urilor s-a impus ca o practică anonimă, ca o expresie generaţională comună, motivată prin acelaşi apetit de prezenţă polemică, dar totodată de manifestare estetică. Îndeosebi în formatele mari, pe suprafeţe extinse, autorii de graffiti atestau, adesea, o evidentă vocaţie artistică. Culori intense, contururi precise, organizare sigură a planurilor… Există genii şi printre piraţii zidurilor.

Practica rebelă care a marcat reţeaua urbană, afirmând o pulsiune agresivă, compensată de gestul polemic al graffiti-urilor, a cunoscut o deplorabilă convertire „oficială”, ca şi cum astfel autorităţile culturale descopereau o posibilitate de a decora oraşul. Ceea ce deranja se convertea în recuperare şi astfel, instituţional programate, s-au multiplicat securizante imagini în trompe l’oeil ale oraşului: gopodine ce deschid fereastra, pensionari comod instalaţi, copii fugind după o minge. Ele propun idile urbane acolo unde graffiti-urile erau gesturi de opoziţie, dezvăluiau răni sau formulau ameninţări. Ca şi teatrul de stradă, odinioară disident, redus azi la manifestări şi animaţii culturale strict programate, am asistat la tentativa de a recupera şi domestici gestul anarhic al autorilor de graffiti.

Mai pasionant se impune apariţia recentă a unor tineri artişti clandestini Banksy care abandonează anonimatul şi devin figuri emblematice ale artei urbane. Street art. Ei sunt expuşi chiar în mari muzee şi, de curând, colecţionari fanatici au decupat bucăţi de zid pentru a recupera operele care, legal, aparţin nu artistului, ci celui care e proprietar al imobilului. Scandal explicabil prin faptul că pictura murală în spaţiul public rămâne interzisă, deci autorul nu-şi poate asuma opera decât cu riscul unei sancţiuni financiare sau chiar al unei mai drastice penalizări judiciare. Oficial, el poate fi deposedat de operă, fără a i se acorda artistului urban nici un drept de intervenţie, nici o recompensă. I se păstrează doar numele… consolare onomastică.

În aceste intervenţii grafice explozive, se inserează şi o altă practică, de mult utilizată de pictori, căreia Michel Butor i-a conscrat o carte celebră: Cuvintele în pictură. Autorii de graffiti, de astă dată, depăşesc abstracţia cromatică şi introduc texte, uneori figuri. Opera le devine enunţiativă sau, uneori, chiar figurativă. Pe un zid identificăm portretul unui cântăreţ adulat sau caricatura unui om politic detestat. Altă dată mute, graffiti-urile acum vorbesc… şi autorii chiar instaurează un debut de dialog. Citesc undeva o primă propoziţie: „Poliţia e peste tot”, şi, mai jos, un răspuns: „Dinţii scrâşnesc”. Pe alt perete descopăr : „Viaţa e altundeva”, titlu al unui celebru roman de Milan Kundera. Altundeva: „Tutunul ucide încet”, şi replica comică intervine: „Ne bucurăm, nu ne grăbim”. Graffiti-urile instaurează astfel o socialitate urbană cu autori şi cititori, o socialitate nu doar simplu ludică, ci polemică, expresie a unor luări de poziţie cenzurate pe care presa nu le poate formula : „Basarabia e a noastră”, citim pe zidurile bucureştene. Discurs difuz, diseminat, discurs al zidurilor devenite elocvente. Fără semnătură, ele fac publică o idee politică, o convingere socială sau, ca pe alte vremuri, o iubire personală. Ignorăm autorul, dar îi sesizăm enunţul! Cine sunt aceşti soldaţi ai umbrei, aceşti mesageri ai revoltei? Anonimi sau la marginea anonimatului , ei îşi pun amprenta pe faţada oraşului şi în felul lor o fac discursivă, dar, mai ales, înscriu diagrama plastică a unei generaţii ce nu angajează revolta, dar o anunţă. Perspectivă subterană.

Semnături culturale

La Paris, pe Quai Bourbon, mă opresc de fiecare dată în faţa unei plăci, aproape anonime, care desemnează casa unde a locuit Camille Claudel, personaj recent descoperit şi reabilitat, artista de geniu trădată de doi bărbaţi care, împreună, au distrus-o şi au exilat-o în propria-i ţară, Auguste Rodin, maestrul, şi Paul Claudel, fratele. Dincolo de marcajul identitar al locului, mă atrage o frază extrasă din scrisoarea tinerei artiste: „Il y aura toujours quelque chose d’absent”, „ne va lipsi întotdeauna ceva”. Îmi invit prietenii să descopere placa şi citesc acest text ca pe echivalentul unui respectabil graffiti cultural. De ce, însă, mă opresc des în faţa acestei plăci, devenită canonică pentru mine? Nu atât pentru Camille Claudel, cât pentru cuvintele ei: „Il y aura toujours quelque chose d’absent”, aceasta-i fraza de care placa memorială rămâne indisociabilă. Fraza luptelor creaţiei care nu se pacifică nicicînd, ci îşi reactivează efortul pe fond de permanentă decepţie. „J’y arriverai un jour” spunea, optimist, marele regizor Patrice Chéreau, „il y aura toujours quelque chose d’absent”, îi răspunde lucid Camille Claudel. Cuvinte de dincolo de marmura plăcii de pe Quai Bourbon, pe care le port cu mine. Cuvinte pentru o viaţă! Testamentul unei iremediabile „absenţe” e moştenirea lăsată de Camille Claudel la Paris, înainte de a fi închisă treizeci de ani într-un azil avignonez. Ieşire din lume, absenţă definitivă!

Dintotdeauna am iubit plăcile memoriale, în faţa cărora mă opresc şi, în mod natural, le asociez oraşului pe care-l vizitez. La Florenţa, şi azi, îmi aduc aminte de inscripţia din faţa Palatului Pitti, care-mi permitea să aflu, acum treizeci de ani, că acolo Dostoievski a scris Idiotul, la Paris ştiu casa, de pe rue Richelieu, unde Stendhal, în optsprezece zile, şi-a redactat precipitat romanul Roşu şi negru, la Baden-Baden, unde Cehov a murit, iar la Nisa, hotelul unde a scris actul III din Trei surori… Ştiu unde au stat la Paris, rue des Beaux-Arts, Borges şi Oscar Wilde, unde a locuit Mickiewicz, unde a murit Voltaire şi unde, vis-à- vis de Luvru, Racine îşi compunea operele, nu-mi e străin palatul secret, rue François Miron, unde Mozart şi-a petrecut vizita nefericită la Paris, iar la Veneţia, mă opresc în faţa altuia, unde Wagner, însoţit de Cosima, şi-a desăvîrşit o parte din Tetralogie, la Bucureşti ştiu unde au stat Barbu şi Minulescu, la Sibiu, unde a învăţat Cioran şi unde s-a adăpostit Eminescu, sufleor în trupa nomadă a lui Mihai Palady, la Bucureşti, unde îşi redacta editorialele pentru Timpul, la Moscova, unde a fost arestat Meyerhold şi unde i-a adăpostit Eisenstein arhivele, la Sankt Petersburg, unde s-a refugiat Dostoievski după moartea fiului său, şi unde Puşkin şi-a redactat ultimele versuri, la Praga, unde stătea Kafka… ştiu chiar unde se aflau apartamentele lui d’Artagnan vecine cu atelierul lui Picasso, unde e casa lui Eliade la Lisabona – un prieten a fotografiat-o pentru mine –, sau cafeneaua lui Pessoa, mărginită de o statuie familiară. Ştiu unde tineri voluntari au murit pentru eliberarea Parisului, unde revoluţionari au fost împuşcaţi… Ştiu… ştiu… unde copii evrei au fost arestaţi şi masacraţi.

Plăcile memoriale sunt echivalentul unor graffiti nu de rebeliune, ci de amintire, însemne ce fixează memoria eroilor şi a gesturilor exemplare pe tapiseria oraşelor. Când le traversăm, descoperim, graţie lor, nume sau drame, cu protagonişti respectabili, dar, uneori, şi cu figuranţi vanitoşi – prezenţa lor e grotescă în acest panteon dispersat –, ne amintim războiul şi îi identificăm ravagiile, aflăm care au fost monumentele ce s-au şters de mult de pe harta urbană sau locurile crimei. Graffiti-urile culturale schiţează episoade ale memoriei urbane. În faţa casei mele, citesc pe o placa memorială: „Aici a stat ducesa de Lamballe, ucisă la Revoluţie” – înainte i s-au tăiat sânii –, iar câteva zeci de metri mai departe, mă opresc regulat în faţa plăcuţei ce aminteşte că de acolo au fost ridicaţi 60 de copii evrei. Plăcile memoriale înscriu avatarurile şi performanţele oraşului. Ca la Iaşi, unde descopăr, graţie uneia dintre ele, locul pogromului. Oraşul cu eroii, reuşitele şi tragediile sale îşi înscrie astfel, pe pereţii identificaţi, întreaga-i biografie.

Semnături de proximitate

Există, însă, şi semnături discrete, modeste, ce umanizează locurile, fără a cultiva prestigiul unor prezenţe sau tragedia unor evenimente, semnături de proximitate. În parcurile americane le descoperim des, căci familia îşi înscrie numele pe banca oferită grădinii sau pe marginea unei fântâni pe care a construit-o. La Buzău, era caligrafiat stângaci numele celui care a donat o sumă pentru a înconjura cu un mic trotuar Biserica Banului. Şi aceste semnături au sensul lor: ele atestă dorinţa unor personaje fără aură, nici renume, de a ameliora viaţa urbană şi, totodată, de a-şi marca amprenta onomastică.

Graffiti-urile revoltei şi plăcile memoriale sunt variantele distincte depuse pe harta oraşului. Cele dintâi pentru a se asuma ca efemere, pulsionale şi anonime, celelalte – pentru a ne reaminti cine a participat la constituirea identităţii oraşului în timp. Primele vorbesc despre prezent, celelalte despre trecut. Complementare, ambele sunt necesare. Plăcile memoriale de proximitate, între aceste două extreme, prezervă şoapta discretă a unor modeşti localnici. Pe toate, împreună, le iubesc.

P.S. De ce oare oficialităţile române nu se străduiesc să pună plăci memoriale, pentru a indica, la Paris, adresele lui Brâncuşi, Cioran, Ionescu sau Eliade? Există una singură, consacrată lui Anne de Noailles, dar a dispărut între timp. Îmi lipseşte.

 

 

Despre autor

George Banu

George Banu

George Banu (n. 22 iunie 1943, Buzău) este profesor de studii teatrale la Sorbonne Nouvelle, Paris, şi un eseist de reputaţie mondială. Și-a dedicat opera critică regiei moderne şi figurilor ei exemplare (Brook, Strehler, Grotowski etc.). În 1974 se stabileşte în Franţa unde îşi va continua cariera universitară începută în România. În 1981, publică volumul de referinţă „Costumul de teatru”, precum şi cartea „Brecht ou le petit contre le grand”, care va primi Premiul criticii dramatice pentru cea mai bună carte de teatru a anului. George Banu va mai câştiga acest premiu în 1984 şi 1990, pentru „Le théâtre, sorties de secours” şi „Le rouge et or”. Între anii 1990-2001 a fost directorul artistic al Academiei Experimentale a Teatrelor, iar între anii 1994-2001 a fost preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Criticilor. George Banu a primit de trei ori Premiul pentru cea mai bună carte de teatru în Franţa; a obţinut Premiul de excelenţă UNITER şi Premiul Prometeu 2007. Este preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru şi Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi europene. Cărţile sale au fost publicate de cele mai mari edituri pariziene şi au fost traduse în numeroase limbi. De asemenea, a scris o trilogie despre legăturile dintre teatru şi pictură: „Le Rideau”, „L’Homme de dos” şi „Nocturnes”. Conduce revista „Alternatives théâtrales” şi colecţia „Le Temps du théâtre” la Editura Actes-Sud. La Editura Nemira a mai publicat: „Arta teatrului” (co-autor: Mihaela Tonitza-Iordache), „Repetiţiile şi teatrul reînnoit”, „Spatele omului”, „Dincolo de rol sau actorul nesupus” şi este autorul textelor din albumul de fotografie „Hamlet Machine” de Mihaela Marin (2007).

Scrie un comentariu