Traduceri

Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes (fragment) de Antoine Compagnon

Vă propun mai jos o secvenţă din capitolul – provocator, de altfel (un Barthes distanţându-se de avangardă, un Barthes antimodern, „ca un Sfânt Policarp”) – dedicat lui Roland Barthes de către Antoine Compagnon, în cartea sa Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes (Gallimard, 2005/ Art, 2008, traducere din limba franceză de Irina Mavrodin şi Adina Diniţoiu), capitol intitulat „Roland Barthes ca un Sfânt Policarp”. (Adina Diniţoiu)

Mai mult Bossuet decât Diderot

Avangarda este o misologie: Paulhan şi Barthes erau de acord asupra acestei teze. De-a lungul propriei sale perioade avangardiste, în perioada Tel quel, Barthes a atacat şi el limba şi i-a denunţat servitudinile. Din procesul pe care l-a făcut limbajului, din proiectul dacă nu de a-l deconstrui, aşa cum preconiza suprarealismul, cel puţin de a-l submina sau de a-l „dejuca”[1] s-au păstrat numeroase reminiscenţe în anii ’60. E de ajuns să evocăm aserţiunile tardive, tranşate şi binecunoscute ale prelegerii inaugurale la Collège de France în 1977: orice limbă este un clasament şi orice clasament este opresiv; sau: limba este „fascistă”, pentru că te obligă să te exprimi[2]. Afirmaţia, ce radicaliza poate imprudent teza lui Foucault asupra discursului şi a puterii, a şocat prin supralicitare. A fost uitată contrapartea ei, la fel de tipică, fiindcă, atât pentru Barthes, cât şi pentru Bergson şi descendenţii săi, numai literatura văzută ca „revoluţie permanentă a limbajului”[3] putea să mântuiască limbajul şi să-i răscumpere imperfecţiunea – o viziune salvatoare şi mistică a literaturii, de care modernitatea căutase să se rupă, mai ales Beckett, atunci când nu-şi mai recunoscuse admiraţia faţă de Proust.

Termenul folosit de Paulhan pentru a desemna terorismul modern apare într-un seminar al lui Barthes, „Tenir un discours”/ „A ţine un discurs”, susţinut la Collège de France în ianuarie 1978, la cinci zile după prelegerea inaugurală, pentru a desemna „intimidarea produsă de limbaj”: „(…) limbajul (…) în măsura în care supune, în măsura în care intră (…) într-o relaţie de forţă, de care mă simt ameninţat (…) ar fi de ordinul a ceea ce Platon numeşte misologie”[4]. Barthes n-a găsit încă soluţia: cum să neutralizezi puterea limbii făcând din ea un obiect iubit, cum „să te baţi” cu limba pentru „a-i înlătura asertivitatea naturală”[5]. Lucrul se va realiza în Le Neutre, nu prin revoluţie, nu prin violenţă, ci prin tandreţe: „ Să nu sterilizezi limba, ci mai degrabă s-o savurezi, s-o freci cu blândeţe, chiar s-o perii, dar să n-o «purifici»”[6]. Misologii sunt purişti: ei sunt animaţi, afirma Paulhan, de idealul „unei extreme purităţi a sufletului” sau al unei „prospeţimi a inocenţei colective”[7]. Nimic nu e mai periculos decât puriştii; idealistul dezamăgit poate deveni terorist: „Idealistul este întotdeauna cel mai rău dintre revoluţionari”, cum spunea Renan, citat de mai multe ori de Benda[8].

Dacă Barthes s-a îndoit o vreme de limbaj, până la a-l considera fascist, dacă s-a aliat temporar cu misologii, cu „avangarda şi susţinătorii ei”, el a renunţat la toate acestea în epoca ultimului său curs, La Préparation du roman, al cărui final este inspirat în întregime de iubirea renăscută pentru limbaj. Ca şi Paulhan, dadaist în tinereţe, care recunoştea într-o paranteză în Les Fleurs de Tarbes: „(Cum să nu mărturisesc aici că eram, în fond, terorist)”[9], Barthes sfârşeşte prin a opta pentru Menţinere[10], împotriva Terorii. Paulhan definea Menţinerea ca o redescoperire a limbajului şi o întoarcere a retoricii – aceleaşi şi totuşi altele, după parcurgerea spiralei, ar fi adăugat Barthes. Dincolo de Teroare, inversând misologia, Menţinătorii[11] se întorc la iubirea pentru limbaj sau, cum se mai spune, filologia. Dacă Teroriştii sunt misologi, Menţinătorii – Paulhan, Barthes – sunt filologi: Menţinătorii, nu reacţionarii, academicii, conservatorii sau neoclasicii, căci Paulhan are grijă să inventeze un cuvânt pentru a semnala pe cât posibil diferenţa dintre el şi aceia, tot aşa cum Barthes se va declara recesiv, conservativ sau reactiv, dar nu regresiv, conservator sau reacţionar. Menţinătorii sunt foşti acoliţi ai Terorii, reîntorşi la iubirea pentru limbaj, sensibili din nou la nuanţele lui. Marxist în anii ’50, cum îi spunea lui Camus, structuralist în anii ’60, încă textualist la începutul anilor ’70, Barthes a devenit sau a redevenit filolog la Collège de France, promotor alături de Nietzsche – citat adesea – al unei „filologii active”, al unei „filologii a forţelor, a diferenţelor, a intensităţilor”[12], neutralizând intimidările limbajului: „(…) filologia (sau pseudofilologia este lentă). (…) În lumea de azi, orice metodă de încetinire: un lucru progresist”[13]. Filologia reprezintă, de acum înainte, progresul.

Cum se face trecerea de la denunţarea fascismului limbii la indiferenţa faţă de avangardă ori la intenţia de a se situa în ariergarda avangardei? Ca şi în cazul lui Paulhan, înlocuind Teroarea cu Retorica. La sfârşitul vieţii, Barthes s-a situat de partea Menţinerii, pentru că trebuia salvat urgent ceea ce era pe cale să dispară, pentru că trebuia îmbrăţişat ceea ce era pe punctul de a muri: „(…) a fi de avangardă înseamnă a şti ce anume a murit; a fi în ariergardă înseamnă a iubi încă acele lucruri”[14], declara el în 1971, în interviul publicat în Tel quel. Antiteza avea tonul unui subiect de dizertaţie. Cum poate fi ea înţeleasă? Avangarda, îşi exprima el regretul în anii ’50, duce la moartea literaturii, se sinucide (sau este recuperată); ariergarda, sau mai degrabă ariergarda avangardei, continuă să iubească ceea ce consimte să distrugă, prelungeşte pentru o clipă existenţa în lume a acestor lucruri, fără iluzii, cu marea şi perversa tandreţe a călăului pentru victima sa, aşa cum Chateaubriand exclama în 1816: „Trăiască regele, totuşi!”.

Ultimele prelegeri ale lui Barthes despre elaborarea romanului sunt străbătute de nostalgia unei limbi pe cale să dispară. Dacă literatura se află în pericol, aceasta se întâmplă pentru că limba nu mai este iubită. Aşa cum spunea într-un interviu din epocă despre Chateaubriand – tocmai despre Chateaubriand, modelul oricărui antimodern –, trăim astăzi o „criză a iubirii pentru limbă”[15].
Modernismul lui Barthes, ca şi cel al lui Paulhan, n-a fost niciodată – fără îndoială –, puternic înrădăcinat. În 1964-1965, înainte de cotitura în direcţia textualităţii, el reinventa retorica, în seminarul ţinut la École des Hautes Études en Sciences Sociales[16]. În 1960, între marxism şi structuralism, în intervalul dintre cele două adeziuni pline de entuziasm, se întorsese deja la literatură. Teatrul de avangardă luase sfârşit odată cu Republica a patra; el însuşi se săturase de realismul politic brechtian: „Ieşim dintr-o epocă, cea a literaturii angajate. Sfârşitul romanului sartrian, indigenţa imperturbabilă a romanului socialist, neajunsurile teatrului politic, toate acestea, ca un val care se retrage, dau la iveală un obiect singular şi rezistent în mod unic: literatura. (…) Să fie, aşadar, literatura noastră condamnată la acest du-te-vino epuizant între realismul politic şi arta pentru artă, între o morală a angajării şi un purism estetic, între compromitere şi asepsie?”[17] Şi nu declara el pentru Clarté, în 1961, fără să pară scandalizat: „(…) literatura (…) este la modul constitutiv reacţionară”[18]?

Fiecare dintre noi rămâne marcat pentru totdeauna de lecturile făcute la douăzeci de ani.
Student la Sorbona la mijlocul anilor ’30, Barthes a trecut pe lângă suprarealism, despre care n-a avut niciodată o părere bună, dar şi pe lângă NRF, în ciuda ataşamentului faţă de Gide, de primul Gide, cel din Nourritures terrestres. În 1937, Grupul de teatru antic de la Sorbona l-a invitat să vorbească despre Corneille pe Jean Schlumberger, cel mai clasic din familia celor de la NRF, şi pe care Barthes a trebuit să-l prezinte prima dată – îşi aminteşte el – când a luat cuvântul în public[19]. Întrebat asupra formaţiei sale de către Thibaudeau în 1971, Barthes îi enumera pe „clasici, Anatole France, Proust, Gide, Valéry, romane din anii ’20-’30; nici suprarealismul, nici filozofia, nici critica, marxismul cu atât mai puţin”[20]. Ca toţi antimodernii, ca şi Proust, ca şi Gracq, Barthes se simţea mai apropiat de secolul al XVII-lea decât de secolul al XVIII-lea, în legătură cu care îi mărturisea lui Thibaudeau: „N-am avut până acum nicio propensiune spre a-i citi autorii”[21], după care exclama: „(…) am citit (din nefericire, nu încape îndoială) mai mult Bossuet decât Diderot”.

Şi „Plaisir aux classiques”/ „Plăcerea clasicilor” nu era oare titlul unuia din primele sale articole, în 1944[22]? Înainte chiar de a-i delegitima pe clasici – „Literatura e ceea ce se predă, un punct e totul”[23] –, înainte de a-i reduce pe marii scriitori la nişte „cărţi de clasă[24]”, apropiat încă de formaţia sa din adolescenţă, el opta fără probleme pentru clasici în defavoarea modernilor, nu din cauza clarităţii ori simplităţii lor, ci datorită forţei şi complexităţii lor: „Modernii au privilegiul de a presimţi mai fratern iluminările şi angoasele sufletului nostru, dar nu au încă, în ochii noştri, acea forţă explozivă a clasicilor, ale căror opere posedă minuţioasa, imprevizibila şi periculoasa arhitectură a maşinilor infernale”[25]. Nu era evocată încă spirala, însă Barthes încerca deja să împace clasicii cu modernii: „E de la sine înţeles că trebuie mai întâi să ne satisfacem curiozitatea pe care o avem în privinţa autorilor contemporani; dar trebuie să simţim că aceştia din urmă şi clasicii sunt ca nişte fraţi; trebuie să mergem fără încetare de la unii la ceilalţi. Vedem tineri îndrăgostiţi de Montherlant, de exemplu, care-şi imaginează că, în afara modernilor, nu mai există morală îndrăzneaţă, şi totuşi nici Montherlant, nici altcineva n-a îndrăznit ceva de felul Legăturilor primejdioase.”[26]

Traducere din limba franceză de Adina Diniţoiu

Fragment din volumul Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes, traducere din limba franceză de Irina Mavrodin şi Adina Diniţoiu, prefaţă de Mircea Martin, Editura Art, Bucureşti, 2008, 592 p.

[1] A se vedea Barthes, „La mort de l’auteur”/ „Moartea autorului” (1968), in Oeuvres complètes, vol. III, p. 42.
[2] Id., „Leçon” (1978), in Oeuvres complètes, vol. V, pp. 431-432.
[3] Ibid., p. 433.
[4] Id., Comment vivre ensemble, op. cit., p. 188. Barthes face aluzie la Fedon.
[5] Id., Le Neutre, op. cit., p. 74.
[6] Ibid., p. 94.
[7] Paulhan, Les Fleurs de Tarbes, op. cit., p. 61.
[8] Renan, L’Eglise chrétienne (1879), in Oeuvres complètes, ed. de Henriette Psichari, Paris, Calmann-Lévy, 1952, vol. V, p. 429; a se vedea, de pildă, Benda, La Fin de l’éternel, Paris, Gallimard, 1929, p. 68.
[9] Paulhan, Les Fleurs de Tarbes, op. cit., p. 150.
[10] În original „la Maintenance” (n. trad.).
[11] În original „les Mainteneurs” (n. trad.).
[12] Barthes, Comment vivre ensemble, op. cit., p. 149.
[13] Ibid., p. 51.
[14] Id., „Răspunsuri”, art. cit., p. 1038.
[15] Id., „Pour un Chateaubriand de papier”/ „Pentru un Chateaubriand de hârtie” (Le Nouvel Observateur, 10 decembrie 1979), in Oeuvres complètes, op. cit., vol. V, p. 769.
[16] Id., „Recherches sur la rhétorique”/ „Cercetări asupra retoricii”, in Oeuvres complètes, op. cit., vol. II, pp. 747-749.
[17] Id., „La réponse de Kafka”/ „Răspunsul lui Kafka” (France-Observateur, 1960), Essais critiques, in Oeuvres complètes, op. cit., vol. II, p. 395.
[18] Id., „Témoignage sur Robbe-Grillet”/ „Mărturie asupra lui Robbe-Grillet” (Clarté, decembrie 1961), in Oeuvres complètes, op. cit., vol. I, p. 1116.
[19] Id., Le Neutre, op. cit., p. 198.
[20] Id., „Răspunsuri”, art. cit., p. 1025.
[21] Ibid., p. 1039.
[22] Id., „Plaisir aux classiques”/ „Plăcerea clasicilor” (Existences, nr. 32, 1944), in Oeuvres complètes, op. cit., vol. I, pp. 57-67.
[23] Id., „Réflexions sur un manuel”/ „Reflecţii asupra unui manual” (1971), in Oeuvres complètes, op. cit., vol. III, p. 945.
[24]Thibaudet asocia această contestare a tradiţiei, pe care o afla deja la Paul Stapfer, cu un punct de vedere protestant asupra literaturii („L’esthétique des trois traditions”/ „Estetica celor trei tradiţii”, NRF, ianuarie 1913, p. 32).
[25] Barthes, „Plaisir aux classiques”/ „Plăcerea clasicilor”, art. cit., p. 60.
[26] Ibidem, p. 62.

Scrie un comentariu