Cartea săptămânii

Povestirile lui Ismail Kadare

Ismail Kadare s-a impus încă de la debutul său în proză din 1963, cu romanul Generalul armatei moarte, care a rămas, până în prezent, cea mai cunoscută, probabil, carte a sa. La numai 18 ani, a publicat un volum de poezie, Inspiraţii juvenile, urmat, în 1957, de un alt volum de poezie, Visări (prin urmare, adevăratul debut literar al lui Kadare a stat, cum s-a întâmplat şi în cazul lui Michel Houellebecq, sub semnul poeziei). Scriitorul albanez a excelat, însă, în proză, şi am în vedere atât romanele, cât şi povestirile sale.

Firmanul orb, volum apărut la Editura Humanitas Fiction (în colecţia „Raftul Denisei”), în traducerea lui Marius Dobrescu, adună câteva dintre cele mai bune povestiri istorice, scrise în diferite perioade, ale lui Ismail Kadare. Astfel, povestirea cu care începe volumul, Biserica Sfânta Sofia (murală), este scrisă în 1994, la Tirana. În zilele care au urmat căderii Constantinopolului din 29 mai 1453, când armata otomană, aflată sub conducerea lui Mehmed al II-lea, jefuia şi ucidea după bunul ei plac în capitala puternicului, odinioară, Imperiu Bizantin, sultanul îl numeşte pe arhitectul Kaur responsabil cu transformarea Bisericii Sfânta Sofia în moschee. Kaur este un personaj oarecum atipic: nici creştin, nici musulman, nici femeie, nici bărbat. El este, cum îl numeşte sultanul, un „fătălău”, un hermafrodit, iar cei ca el erau, pe atunci, consideraţi sfinţi – o idee care acum ar revolta orice musulman (dar şi creştin) tradiţionalist. În viziunea lui Kaur, Sfânta Sofia ar fi trebuit să devină „prima casă în care să stea sub acelaşi acoperiş cele două mari religii ale lumii”: „Era greu, fără îndoială. Era ca şi cum ar fi putut exista două suflete într-un singur trup”. Pentru Kaur, Sfânta Sofia, centrul lumii, nu putea fi decât un loc al armoniei între religii, între oameni, dincolo de orice joc de putere. Dar sultanul, ca şi împăraţii bizantini, nu-şi dorea decât puterea absolută.

În Sfânta Sofia exista un stâlp, cel de al şaptelea, stâlpul care transpiră şi care, se spunea, lua durerea de cap a împăratului atunci când acesta îşi sprijinea fruntea de el. După prima slujbă islamică în Sfânta Sofia, în timpul căreia sultanul, asemenea împăraţilor bizantini de dinaintea sa, şi-a lipit fruntea de stâlpul care transpiră, arhitectul Kaur are impresia că stâlpul îi vorbeşte, căci acest stâlp era unul special, care îi semăna întru totul lui Kaur: bărbaţii „voiau să-l pătrundă”, iar femeile să fie posedate de el. („Şi asta pentru că niciuna din cele două tabere nu credea că aş fi altfel, că aş fi diferit.”) În mintea şi în inima celor care-şi sprijineau fruntea de el nu existau gânduri sau sentimente de iubire, ci doar dorinţe dintre cele mai violente, dorinţe vane, egoiste. În realitate, însă, totul este deşertăciune în această lume – pare a spune autorul –, iar singura certitudine este moartea.

Povestirile lui Kadare sunt nişte parabole, au, adică, o morală, un tâlc, dar sunt, mai întâi de toate, şi nişte splendide metafore. Tot despre dorinţa de putere, care, în cazul omului, este, pare-se, mai presus de orice altă dorinţă, este vorba şi în povestirea din 1987, Adio trecutului. Beqir Ali, dregător în N., un ţinut din Albania începutului de secol XX, parte a statului otoman, este un carierist, un parvenit, obsedat de gândul puterii, deoarece „cariera” nu însemna „doar satisfacţia unei mese bogate, a umblatului cu trăsura oficială etc., etc.”: „Era ceva mai profund, care înfierbântă omul mai ceva ca dorinţa, care-l face să turbeze mai rău ca ea”. Într-o bună zi, este vizitat de un emisar misterios. Beqir Ali este cuprins de teamă, căci emisarul putea fi posesorul unui decret (firman) prin care putea fi mazilit, ceea ce însemna temniţă sau chiar condamnare la moarte. Ştia foarte bine că nu există pe lumea asta „lucruri adânci”, aşa cum susţinea emisarul. Pentru Beqir Ali, „adâncă e doar groapa în care ne vom întinde o dată pentru totdeauna. Toate celelalte sunt baliverne”.

Spuneam mai sus că povestirile lui Kadare sunt nişte splendide metafore. Este şi cazul povestirii care dă titlul volumului, Firmanul orb, scrisă în 1984 (să nu uităm că 1984 se numeşte romanul-parabolă al lui Orwell, înrudit într-o oarecare măsură cu nuvela lui Kadare; de asemenea, tot în 1984 apare şi volumul lui I.P. Culianu, 1484. Eros şi magie în Renaştere, în care savantul român descrie metode renascentise de manipulare atât a unei singure persoane, cât şi a maselor). În Firmanul orb, avem de-a face cu un scenariu absurd, creat de către cei aflaţi la putere, care cred că este timpul ca poporul să simtă cine e stăpânul. Altfel spus, să-l supună printr-o măsură aberantă, care să trezească spaime şi suspiciuni chiar în sânul familiilor, astfel încât controlul politic să fie unul cât mai total. Pentru că, la nivel înalt, s-au întâmplat mai multe „ghinioane” („Ibrahim, noul hoge, a căzut pe treptele minaretului imediat după prima lui rugăciune”; trăsura, care se îndrepta spre palatul imperial şi în care se afla ambasadorul Angliei, s-a răsturnat; prinţul moştenitor s-a îmbolnăvit), se hotărăşte adoptarea unui firman prin care toate aceste ghinioane sunt atribuite „ochiului rău”, deochiului. Prin urmare, toţi cei care posedă această „abilitate” (sau sunt bănuiţi că o posedă) vor fi orbiţi prin scoaterea ochilor. Mai mult: cei care se vor autodenunţa vor fi compensaţi de stat printr-o despăgubire bănească destul de consistentă. Nu întâmplător l-am numit, aşadar, mai sus pe Culianu, care, în volumul 1484. Eros şi magie în Renaştere, a scris despre deochi, aşa cum era el înţeles, ca practică magică, în perioada renascentistă.

„Firmanul orb”, cum a fost numită legea, a avut ca prim efect „frica de stat”: „Rece, diformă, ceţoasă, dar acoperind totul, zi de zi şi oră de oră, aceasta a început să prindă în capcana ei sute de mii de oameni… Acum era în discuţie un lucru iluzoriu prin definiţie – cum este felul în care priveşti –, ba chiar mai mult, era ceva legat de un organ pe care-l avem cu toţii, ochiul, şi nimeni n-ar fi putut să se dea deoparte spunând că n-are legătură cu asta; deci acum au înţeles cu toţii că noua campanie avea să fie ceva teribil din punct de vedere al cruzimii şi dimensiunilor. Se simţea de la început că vârtejul ei avea să-i înghită pe toţi, la întâmplare şi fără milă, torturându-i până la ultima picătură de vlagă”. Acesta a fost, de altfel, şi scopul acestui firman: instaurarea fricii. În plus, se mai întâmpla ceva prin emiterea „firmanului orb”, aşa cum bine observă unul dintre personajele povestirii: „–…Vom fi condamnaţi pentru ca o parte dintre nemulţumiri să se îndrepte asupra noastră. Înţelegi ce vreau să spun? Oricine ar fi fericit să găsească un vinovat pentru propria-i nenorocire”.

Ar mai fi multe de spus şi despre celelalte povestiri din volum – dintre care Neamul Hankonaţilor aminteşte foarte mult de realismul magic sud-american şi, în special, de romanul lui Marquez, Un veac de singurătate –, dar aş vrea să-i las cititorului plăcerea de a le (re)descoperi, sperând că (re)întâlnirea cu proza lui Ismail Kadare va fi una specială, atât din punct de vedere estetic (Ismail Kadare este unul dintre marii povestitori ai lumii, cu un stil aparte), cât şi etic (din acest punct de vedere, problemele puse de prozatorul albanez fiind, cum s-a văzut mai sus, foarte actuale).

Ismail Kadare, Firmanul orb, traducere din albaneză de Marius Dobrescu, Editura Humanitas Fiction, Colecţia „Raftul Denisei”, Bucureşti, 2017, 232 p.

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat volumul „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București, 2017). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu