A murit, și nu prea știu cum să termin fraza.
La drept vorbind, Augustin Buzura mi s-a părut un personaj passé, din categoria oamenilor peste care istoria a trecut ca un tăvălug. Așa cum nici despre András Sütő nu pot să înțeleg unde este acum opera lui, în care ungher al sufletului nostru poate fi, el, cel mai mare dramaturg maghiar din România de dinainte de 1989, om ale cărui piese astăzi se pot citi cu greu.
Așa și cu Buzura scriitorul. Citesc fragmentele scrise de el și puse pe Facebook și mi se par frumoase și inteligente, cu toate că nu pot scăpa de senzația că ar trebui citit întregul roman Orgolii, de pildă, despre care scrie cineva că „a fost cartea generației noastre”.
Senzația de passé mi s-a înfiripat datorită interviurilor pe care le-am văzut cu domnia sa la televizor, îmi amintesc, mai ales, de unul cu Horia Alexandrescu. Îmi amintesc și rapiditatea cu care a fost destituit de la Fundația Culturală Română, gest care mi s-a părut pripit și, totuși, nu întru totul nejustificat.
Citesc și ceea ce a scris Alex Goldiș despre el, că l-a primit la revista Cultura fără emfază, un lucru ce spune multe despre calitatea omului care a fost Augustin Buzura.
Să recitim operele sale și să-l recitim pe om, un om care, ca toți oamenii, a avut mai multe laturi, mai multe valențe, dar care a trăit, o bună perioadă din viața lui, fiind considerat un scriitor important, și care a fost nevoit să trăiască o altă perioadă lungă văzînd cum scade importanța lui și a literaturii.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
