Cartea săptămânii

Povestirile pisicii Ochi

Ca lectură estivală, vă propun, de data aceasta, la „Cartea săptămânii”, o splendidă carte-obiect, recent apărută la Editura Polirom: e vorba de Cartea pisicii de Cristian Teodorescu, cu ilustraţii de Mardale. Volumul adună laolaltă o serie de povestiri – parte din ele postate de Cristian Teodorescu chiar pe Facebook – în care naratorul (şi autorul asumat) este o pisică, Ochi, pisica omonimă a scriitorului Cristian Teodorescu.

Pisica Ochi, la lansare

În ciuda aparenţelor, Cartea pisicii (intitulată iniţial Cartea Ochiului, după numele pisicii sale cu un singur ochi), volumul nu este un pandant al Cărţii Câinelui – romanul său din 2015 (cu titlul complet, Şoseaua Virtuţii. Cartea Câinelui, Cartea Românească, 2015), care trata satiric şi acut-realist tranziţia românească postcomunistă (către capitalism şi democraţie), marcată de puternice rezistenţe mentalitare şi infrastructuri ale „vechiului regim”. Câinele era, de altfel, porecla unui individ uman, care poseda un simţ al mirosului ieşit din comun (şi care-l ajuta să se descurce intuitiv în situaţii dificile, de-a dreptul detectivistice). Ei bine, aici ni se propune o perspectivă animalieră, de dincolo de uman, o perspectivă transgresivă – realizată pe jumătate ludic, pe jumătate serios – care îi permite scriitorului un exerciţiu de dedublare (se priveşte pe sine şi priveşte familia, lumea din afară), dar şi de încercare de a ieşi din cadrele percepţiei umane, de a trata la modul egal poziţiile om-animal, de fapt animal-om, fiindcă naratorul declarat este chiar pisica Ochi.

Există, de altfel, o întreagă comédie auctorială în carte – un joc al asumării scrierii acestor povestiri, care se dispută între pisica Ochi şi scriitorul Cristian Teodorescu, cu observaţia interesantă că se păstrează mereu convenţia de tip postmodern a asumării identităţii biografice, a numelor reale (de animale şi oameni). În cele din urmă, aflăm că Ochi îi cedează, totuşi, lui Cristian drepturile de autor, dat fiind că e conştientă de faptul că nici un editor n-ar fi dispus să trateze cu o… pisică. În schimb, perspectiva rămâne, pe tot parcursul cărţii, aceea a pisicii – prilej de savuroase notaţii cu privire la oameni, la cei mai apropiaţi (stăpânii casei) ori în genere.

Iată, analogic, Cristian, „soţul Danielei” (adevărata ei salvatoare şi personaj de bază al cărţii, care o aduce acasă din lanul de porumb unde o găsise, cu un ochi infectat), îi apare „un fel de cotoi bătrân care nu ştia să se caţere pe acoperiş”. Iar în altă parte, declară că „noi şi oamenii suntem mult mai apropiaţi decât le face oamenilor plăcere să recunoască”. Pe de altă parte, există şi lucruri care-i diferenţiază, dar, aş spune, nu neapărat spre cinstea speciei umane: „oamenii, când văd alţi oameni care i-ar putea face să sâsâie şi să scuipe, ca noi între noi, îşi spun vorbe pe care noi nu ni le-am zice unele altora cu limbajul nostru, care e mai puţin nuanţat decât al lor, dar care lasă loc de bună ziua printre noi, pisicile”.

Cristian Teodorescu, Aurora Liiceanu, Nora Iuga, Adina Diniţoiu – la lansarea cărţii la Grădina Verona, pe 20 iunie 2017

Cartea pisicii e, în mod indubitabil, o carte pentru adulţi, care, deşi ludică, se păstrează în acelaşi timp într-un registru al realismului şi al gravităţii tipice lui Cristian Teodorescu. Umorul ei devine adesea şarjă şi ironie (politică, socială etc.). Povestirile Ochiului – această pisică cu un singur ochi, salvată de la moarte, pe un drum de ţară, de Daniela şi Matei, unul dintre băieţii familiei – sunt de diverse facturi, domestice (familiale), politice, animaliere/alegorice, sexuale ş.a.m.d. Aş aminti câteva dintre ele, memorabile: povestea Victoriţei (pisica „în efigie”, dispărută din casă, dar la care se raportează toată lumea), povestea cotoiului hoţ (de culoare portocalie) din sat, omorât de oameni; povestea pisicii Contessina, pisica Papei Benedict, dialogul cu cotoiul lui Trump ori cu cotoii lui Putin (şarja politică e aici evidentă), sau povestea motanului dresat de stăpân, dar abandonat când stăpânul pleacă în Australia, şi renăscut sub o nouă – şi mult mai liberă – identitate (să-i zicem) în casa unui cuplu de tineri nonşalanţi.

Ochiul – atât de bine reprezentat de Mardale (graficianul de la Caţavencii, coleg de redacţie cu Cristian Teodorescu), pe copertă, ca un ochi divin – trimite, într-adevăr, la o perspectivă non-umană, care se poate apropia, de ce nu?, de aceea divină. E o perspectivă care introduce straniul şi imprevizibilul (pisica însăşi a scăpat miraculos de la moarte!), şi în genere intuiţia lucrurilor pe care omul nu le poate controla. Scriitorul notează undeva că Ochi i se pare „o trimisă ciudată a morţii”, iar în altă parte – că este „o aluzie ironică la un final neaşteptat”. Ţin să mai spun că această perspectivă transgresivă de care vorbeam mai sus nu se reduce la a jongla cu poziţiile om-animal-divin, ci şi cu acelea de instinct-sentiment-raţiune, ba chiar şi cu cele care ţin de sex (Ochi, deşi pisică, are nume de genul masculin; în plus, ea povesteşte adesea despre apucăturile motanilor din casă, dar şi ale căţelelor – există acolo o întreagă comunitate –, cu toţii fiind, în fond, castraţi). Ca să nu mai zicem că însuşi faptul de a vedea cu un singur ochi o plasează pe Ochi într-o poziţie aparte! Ea evoluează, de altfel, în cadrul familiei, de la o poziţie marginală (la început e nou-venita) la aceea centrală (ajunge pisica cea mai importantă a familiei, fiindcă pisica cea mai bătrână, Capac, îi cedează locul).

Andreea Chebac, Octavian Mardale, Cristian Teodorescu, Aurora Liiceanu, Nora Iuga şi Adina Diniţoiu – la lansarea cărţii la Grădina Verona, pe 20 iunie 2017

Debutat în Desant ’83, celebrul volum colectiv al tinerilor optzecişti (Cartea Românească, 1983), afirmat drept unul dintre optzeciştii noştri de prim-plan cu romanele Medgidia, oraşul de apoi (2009) şi Şoseaua Virtuţii. Cartea Câinelui (2015, va urma şi un al doilea volum), Cristian Teodorescu îşi permite, în Cartea pisicii (2017), un răgaz mai ludic (şi totuşi grav, cum s-a văzut), oferindu-ne, împreună cu Mardale, o splendidă carte-obiect, în care textele şi desenele se completează unele pe altele, se creează unele pe altele.

Cristian Teodorescu / Mardale, Cartea pisicii, Editura Polirom, Iaşi, 2017, 200 p.

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu